Scena expune 12 canapele colorate, cu un lampadar asortat la căpătîi, ocupate de perechi de personaje în costume asortate culorii canapelei. O a treisprezecea canapea neagră, liberă, pe care e bine să nu te așezi, rimează cu cortina metalică din fundal. Contrar preferinței spre scenografiile încărcate din spectacolele sale, abundente în recuzită, de data aceasta, spațiul de joc e degajat, aerisit, vesel prin cromatica multicoloră a mobilierului, cu un singur element greu, cortina de fier care închide în fundal scena și, implicit, orizontul personajelor. Canapelele mobile reconfigurează spațiul de joc, care se încarcă treptat, pentru a ocupa centrul scenei la final. Spațiul (semnat de scenografa Vanda Maria Sturza, costumele: Lia Dogaru) sugerează, la început, viața fără relief a personajelor aseptizate de rutina urbană, pentru a ajunge, la final, la aglomerarea ca semn al asumării vieții, așa cum o trăim.
Radu Afrim a lucrat pentru prima dată la Teatrul Național „Marin Sorescu“ din Craiova spectacolul Dacă am gîndi cu voce tare de Adnan Lugonić. Două sinucideri marchează coperțile piesei tînărului dramaturg bosniac aflat la primul text de teatru. Sinuciderea din deschidere, vag explicată în spectacol, e doar pretextul introducerii personajelor, locuitorii blocului din apropierea magazinului unde era vînzător sinucigașul. Toți îl cunoșteau, iar moartea lui neașteptată declanșează chestionarea propriilor vieți, deși, aparent, personajelor nu li se întîmplă nimic în afara exasperărilor cotidiene. Piesa oferă nuclee narative independente din care se compune universul tipic micilor comunități urbane de cartier: mama casnică a copilului nou-născut, soțul workaholic, taximetristul, pensionarul singur, țăranca mutată la bătrînețe la oraș, curva cartierului, familia care așteaptă un bebeluș, golanii cvartalului, homosexualul, învățătorul singur. Toți știu totul unii despre ceilalți, dar sinuciderea vînzătorului le relevă faptul că masca socială e sursa nefericirii fiecăruia. Plînsul nou-născutului e laitmotivul sonor al spectacolului, emis din boxa de dimensiunea unui prunc ceva mai durduliu. Vocea nevoilor primare, necenzurată de codurile sociale, e rapelul la sinceritatea cu care judecăm lumea și pe noi înșine în forul nostru interior. Copilul, trecut în spatele cortinei de fier să-i înăbușe glasul (!), e readus în scenă cînd personajele decid să-și urmeze gîndurile, iar scena e invadată de bebelușii adulți ca semn al recunoașterii absolute a nevoii de iubire.
„Ai spus exact ce gîndeam“ e una dintre replicile-cheie ale înțelegerii piesei, replică rostită de personajele ajunse într-un punct critic al existenței, care presimt că sinceritatea poate schimba cursul relațiilor lor. Principala virtute a textului, nu foarte consistent dramaturgic, e că permite în interstițiile scenelor dialogate expandarea realității în inserturile universului scenic afrimian. De altfel, unul dintre interesele declarate ale regizorului Radu Afrim cînd lucrează cu o trupă nouă e să cunoască actorii, să le ofere ocazia să-și exploreze spiritul ludic, să croiască personajele după calitățile lor. Acum, acestea împrumută prenumele reale ale actorilor ca semn al depășirii graniței ficțiunii într-o realitate pe care o umplu cu ceva mai mult decît propria prezență scenică. Așa se explică abundența muzicii, a dansului, a scenelor rezolvate după abilitățile artistice extinse ale actorilor. Trupa craioveană e omogenă și credibilă, are căldură umană întărită de un soi de fatalism vesel, alimentate de prospețimea distribuției. În felul lor toți sînt marginalii propriilor existențe, condamnați să se învîtă peorbita predefinită a rolului lor social. Totul se schimbă însă cînd urletul copilului sparge bariera autocenzurii și vocea interioară preia controlul gesturilor lor. Sunetul spectacolului, realizat live de Alex Bălă, interpretul vînzătorului sinucigaș, secondează echilibrat personajele, coagulează atmosfera comunității. Rolul Gay, interpretat de George Albert Costea, e poate cel mai încărcat de poezie, în contrast cu luciditatea fără speranță a soțului dependent de muncă, încarnat de Cătălin Vieru. El e și interpretul broscuței fermecate, cea care împlinește de regulă trei dorințe (nu și în cazul lui), iar cîntecul ei e unul dintre cele mai tandre momente ale spectacolului. Fals infantil, cîntecul e urmat de un moment de dans house(!), ce prefigurează căsnicia ratată și explică gestul sinuciderii din final. Romanița Ionescu, interpreta Prostituatei, evită clișeele rolului și recuperează umanitatea personajului din balansul între duritatea afișată în limbaj și neîncrederea ezitantă în fața partenerului. În rezolvarea personajelor golanilor cartierului, nota locală în vorbire și gesturi naturalizează piesa în peisajul urban românesc, cu kitschul inclus, dar controlat de pedala surdinei. Trioul șmecherilor duri de cartier, cu Raluca Păun, în rolul ratatei cinic-lucide, și cu Claudiu Mihail și Alex Calangiu, fantoșe ale prostiei grobiene, e recuperat de învățător pentru cauza binelui într-un happy-end kitsch cu viitor incert. Finalul luminos recombină cuplurile, dă o șansă celor ce pot ieși din convenția corectitudinii sociale, fără să garanteze fericirea.Textul piesei e în acest caz pretextul unui joc din care se întîmplă să aflăm cîte ceva despre fragilitate, singurătate, nefericire și despre felul în care, pînă la urmă, sinceritatea față de noi înșine și față de partener readuce speranța în viețile noastre banale.
Gîndind cu voce tare, spectacoul de la Craiova e un eșantion clasic afrimian, un repertoar al elementelor ce definesc stilul său regizoral. Plecăm cu cîteva imagini marcate de frumusețea lor melancolică. Scena ce precede sinuciderea soțului workaholic are pendularea somnambulică a visului transformat în coșmar. Dansul personajului Gay are tristețea iluziilor pierdute. Doza de ironie afrimiană și luciditate veselă nu lipsesc din concluzia sugerată a spectacolului: întîlnirea de pe canapeaua neagră la final a celor doi sinucigași le dă dreptul la o viață mai reală ca viața contrafăcută de convențiile sociale, prin care ne tîrîm noi, spectatorii.