Ce se poate întîmpla cu poezia după moartea autorului

Ioan Flora Bătrînul Werther Prefaţă de Gheorghe Crăciun, Editura Paralela 45, colecţia „Biblioteca românească“, Piteşti, 2007, 54 p.   Bătrînul Werther, ultima carte a lui Ioan Flora, publicată postum în 2007 (adică la doi ani de la moartea scriitorului), a fost urmată de o relativă tăcere a criticii literare. Aceasta oarecum în discordanţă faţă de optimismul lui Gheorghe Crăciun care, în prefaţa cărţii, anunţă „surprizele“ ultimelor poeme, postulate ca veritabili vectori de relansare a interpretării şi a „canonizării“ poeziei lui Ioan Flora. Aşadar, de ce nu s-a întîmplat (încă) acest lucru şi de ce, la aproape patru ani de la moartea poetului, receptarea tinde către o indiferenţă generală?   Probabil că răspunsul nu ţine neapărat de pertinenţa volumului de postume, deşi poate că Bătrînul Werther îşi are „vina“ lui în faptul de a fi rămas neterminat. Cele 33 de poeme sînt pe alocuri finisate, pe alocuri expediate. Caracterul lor unitar rezidă cu precădere într-o bizară obsesie a spaţio-temporalităţii omniprezente în titlurile textelor sau, în ultimă instanţă, în primele versuri, o evidentă mise en scène a reversului simbolic – şi anume încercarea de a se sustrage, de a depăşi, de a distruge orice constrîngere de ordin temporal sau spaţial. O simplă […]