Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Cehov (+1904) la 2014
- 22-10-2014
- Nr. 745
-
Radu COSAŞU
- Focus
- 15 Comentarii
Cehov (+1904) la 2014 Strict nuvelist în secolul 21 – cu toate limitele ce decurg din această situaţie – te întreb, alungînd chiar în numele dumitale orice vehemenţă: Cum ai putut scrie Pescăruşul, Livada cu vişini, Trei surori, cînd existau fraţii Karamazov, Katiuşa Maslova, Mîşkin, Bezuhov…? Nu te-ai simţit vinovat de diversiune de la „problemele capitale“, fără de care…? De evazionism? De laşitate în faţa întrebărilor decisive, fără de care…? Nu te-a chinuit obiecţia lui Lev Nikolaevici la teatrul dumitale? „Lipsa unui punct de vedere…“, „lipsa unui punct de vedere…“. Nu ţi-a tremurat pince-nez-ul, auzind o asemenea imputare, venită de la Preaputernicul? Nu te-ai simţit superficial, frivol, cu unchiul Vania, cu Trigorin, cu Ivanov, în faţa lui Stavroghin? A lui Rodion Raskolnikov? „Draga de ea“ – la care Lev Nikolaevici a lăcrimat – a atins vreodată drama Marmeladovei? O „doamnă cu căţelul“ va deţine vreodată Importanţa Nastasiei Filipovna? Te-a măcinat „problema“ asta, a Importanţei? Nu te-ai indignat niciodată, nu ne-ai dat niciodată un indignat pe măsura lui Ivan Karamazov, de ce nu te-ai revoltat pînă la Dumnezeu? (Să fie ceea ce numesc toate dicţionarele „geniala economie a mijloacelor“ dumitale?) Nu ai zguduit nici un tron al vreunui ţar. Nu te-a […]
“…Noi nu avem niciun scop, apropiat sau îndepărtat, iar sufletul ne este pustiu. Politică nu avem, în revoluție nu credem, dumnezeu nu există, de stafii nu ne temem, iar eu personal nici măcar de moarte și orbire nu mă tem. Cine nu vrea nimic, nu speră la nimic și nu se teme de nimic, acela nu poate fi artist… (A.P. Cehov, Scrisoare către A.P. Suvorin, 25 XI 1892)
Cu toate că Cehov a fost (singurul adevărat) elev al lui Tolstoi, prin felul în care percepe lumea, el continuă linia lui Turgheniev. Este etapa următoare. Pentru pustietatea din el, Peciorin învinovățea pe Dumnezeu și lumea. Pentru pustietatea lui, Rudin se învinovățea pe sine. Ăștia nu învinovățesc, ei doar se plâng.”
Lidiya Ginzburg
…şi din beţia inefabilei licori cehoviene:
Iată o altă antiteză între Dostoievski şi Cehov, scrisă în 1904, (anul morţii lui A. P.), de unul din cei mai fini critici ai vremii, vestit pentru curajul şi lipsa de compromisuri a judecăţilor sale, poeta şi prozatoarea Zinaida Hippius:
“Se spune că Dostoievski recita într-o manieră uimitoare şi stranie ‘Proorocul’ lui Puşkin:
Du-te, strigă şi fă-ţi legământ
Să străbaţi mare şi pământ,
Ca verbul tău să ARDǍ inimi omeneşti.
Ceea ce i s-a spus, a şi făcut. El a văzut, a tras cu urechea, a iubit, iar ‘vorbele aprinse’ ale iubirii şi ale urii au ars pământul, lumea şi inimile, au accelerat zborul vieţii ‒ au afirmat viaţa.
Chiar dacă ne-am hotărî să-l numim pe Cehov un ‘prooroc’ pentru omuleţi semimorţi, ar fi în orice caz un prooroc al negării vieţii, un prooroc al nefiinţei şi nici măcar nu al nefiinţei complete, ‒ al înclinaţiei către nefiinţă, al răcirii lente, treptate a inimii faţă de tot ce e viu.
Dar Cehov, slavă Domnului, nu e ‘prooroc’. El nu e decât un rob, care primise zece talanţi, o înaltă încredere ‒ şi care n-a justificat această încredere, poate că inconştient şi suferind din acest motiv, plictisindu-se vag. Noi iubim puterea dumnezeiască, închisă în el, şi uitându-ne la el, cel astfel amăgit, ‒ suferim pentru el…”
Mulţumim.
Lui Radu Cosasu cu bucuria de a primi ca la o impartasanie painea originalitatii si prospetimii sale spirituale.
„Iar Cehov?Un barbat care bea o cupa de sampanie inainte de clipa mortii, Cehov care m-a invatat mult mai mult despre viata decat profesorii de anatomie – pe cand ii tineam cartile pe genunchi ,deschise clandestin sub banca la facultatea de medicina pe care am absolvit-o amandoi.
Cehov care ar fi putut sa imi spuna direct ,privindu-ma in ochi:”In tot ceace facem principalul nu e gloria ,nu e stralucirea, nu e ceace visam ci puterea noastra de a indura .Sa stii sa iti porti crucea si sa iti pastrezi credinta”
Cehov cel retinut,poate s-ar fi deschis in prezenta mea,cine stie?
poate ca ar fi iesit din rolul sau de observator;
Poate i-as fi injectat Streptomycina vindecandu-l de tuberculoza
si ar mai fi avut timp sa scrie.
poate l-am fi asteptat impreuna pe Godot.
poate m-ar fi iubit.”
(fragment dintr-un poem pe care l-am publicat candva)
În primul rând: Badenweiler (nu Baderweiler).
Faptul că, dîndu-şi ultima suflare într-un hotel din Baderweiler, în asistenţa unui medic localnic, un confrate neamţ, Cehov a exclamat „Ich sterbe”, iar nu, să zicem, „Umiraiu”, cum ar fi fost normal din parte-i (el nefiind bilingv, nici snob, – căci poţi fi snob şi in extrema morte), e de natură să confirme quasi-butada valériană, că moartea e, prin excelenţă, un lucru „qui n’arrive qu’aux autres”. E vorba, bineînţeles, de moartea ca „formalitate”, ca exitus, ca act mecanic, nu de aceea imanentă, congeneră oricărei vieţi (cum zilei umbra sau cum pîinii drojdia); nici de aceea mater(n)ializată care te leagănă „au milieu de ses bras”, şi / sau de franciscana „sora nostra” (necum de, nobilă şi justiţiară, aceea care, ca la Mallarmé, te ipseifică „enfin”), ci de „maştera”, Străina însăşi, cea care te alter(iz)ează: „Au milieu de ses bras, je me suis fait(e) un(e) autre”. – Or, nemurind pe limba lui, zicîndu-şi „ich”, în loc de „ia”, acest germanofon sporadic, adică unul de nevoie sau, ca acum, din gentileţe (aceasta rămînînd aceeaşi, la cîţiva, şi în ceasul morţii), nu zice eu: „eu, Anton, mor”, ci, eventual, „(H)er(r Tschechow) stirbt”: firesc, necabotin Verfremdungseffekt pe-o nebrechtiană scenă.
oricînd, peste tot și pentru toți Sonatina Cehov!
iar eu reîncep să număr cu bucurie : 1002, 1003 (da, da așa vine corect după o pauză de o mie și una de…)
OCHELARIŞTE
Ochelarii pince-nez
cu alură de fluture,-s
gata să-şi fluture
sticlele ne-
mişcătoare mereu,
ci numai când (după
dubla lor lupă)
ochiul e greu
de-o searbădă apă
care-mpânzeşte
şi limpezeşte
privirea mioapă
pe care o au
în amurg, ca şi-n zori,
unii clarvăzători:
Anton Pavlovici sau
Nenea Iancu, – cocheţi,
ambii, şi ne-
despărţiţi de pince-nez,
aceşti limpezi ocheţi
cu alură şi glanţ
de fluture-n rouă,
ce-ar zbura una-două
de n-ar avea lanţ.
Eu recunosc cu multa sinceritate ca as mai suporta „vodevilurile modestiei” lui Radu Cosasu. Am devorat cu incantare textul celui care a aparat atatia ani prinicipiile „extremismului de centru”. Ce as putea spune dupa tristul hiatus de mai bine de doi ani?! Ador ‘desuetudinea’ autorului, si mi se pare ca dialogul cu Cehov devine un soi de pledoarie fermecatoare pentru studiile de medicina, care, vezi unde pot duce, la o adica…
Multumiri revistei pentru acest dar.
Minunat poem. Dl Cosasu, cum numai dansul stie s-o faca, ne da o lectie mare de modestie, vorbindu-ne despre modestia unui mare scriitor.
Si, a propos de 2014, s-o mai gasi halva la alimentare din colt?!?!?!
Ce surpriza placuta sa-ti vad numele printre comentatorii d-lui Cosasu (pe care sper sa-l mai citesc in OC!).De la terminarea facultatii (aproape 30 de ani) nu mai stiam nimic despre tine.Cu bucuria regasirii, Chiv. Minea
Minunat articol despre Anton Pavlovici , despre un obsevator ce cu atata finete a caracterizat o epoca . Si asta doar intr-o scurta viata , departe de cea a lui Lev Nikolaevici.
Ce text minunat! Ce placere sa citesti!
De un articol despre modestia lui Cehov are nevoie Romania, in preajma alegerilor?
DA sau nu, dar noi, cei modesti ne bucuram nespus, deci te rugam scrie si publica mai des \”Demodatule!\” Rugaminte de peste mari si tari
Se spune ca i-ar fi reprosat: Piesele lui Shakespeare sint proaste, dar ale dumitale sint mai proaste.