Cei care plîng

La prima vedere, cel mai nou volum al lui Marius Ianuş, Refuz fularul alb, este o încropire editorială. Coperta e bizară: o umple o icoană a Mîntuitorului peste care se suprapune, în colţul din dreapta jos, o fereastră de videoplayer. Deschizînd cartea şi întorcînd-o, observăm continuitatea coperţilor I şi a IV-a: icoana este de fapt pe un desktop pe care se mai văd diferite icon-uri şi o captură video a unui Ianuş transformat. În stînga sus, pe coperta ultimă, apare familiarul, aproape liniştitorul Recycle Bin. Iar jos, pe aceeaşi copertă, un document intitulat pocainta. Titlul însuşi pune probleme. E cu semn de exclamare, aşa cum apare pe pagina de gardă şi în colontitlul volumului? Sau fără semn de exclamare, ca pe copertă, ca în descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale şi ca pe pagina ce deschide secţiunea eponimă? Nici tehnoredactarea nu este profesionistă: se schimbă, în interior, fontul de literă. Ceva îmi spune că autorul a vrut să publice acest volum în termenii lui, nu ai altora, şi că s-a ocupat singur de toate „aspectele“ revenind unor departamente specializate. Astfel că volumul arată cum arată…   Dar au arătat altfel cărţile lui Marius Ianuş? Cu excepţia celei precedente, Ştrumfii afară din […]