Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Cei de sub cerul înstelat
- 18-09-2013
- Nr. 691
-
Marius OPREA
- Editorial
- 12 Comentarii
Atributul omului care, vorba lui Kant, are legea morală în sine şi cerul înstelat deasupra sa este dorinţa de a schimba lumea. Din nefericire, lumea în care trăim, o lume a confuziei valorilor, a lupilor (homo homini lupus), a compromisurilor, a unui copil mîncat de cîini într-un parc şi a unei tinere femei răpite şi violate într-o intersecţie (toate acestea, sub soarele amiezii), lasă loc îndoielii. Atributul omului imaginat de Kant în tihna bibliotecii lui începe să fie sufocat. Stelele s-au ascuns după nori şi, pentru a înţelege şi a aduce lumea la locul ei, trebuie să avem, mai întîi, bunul-simţ de a o cerceta. De ce astăzi se întîmplă anumite lucruri aflăm citind în trecut. Dar noi înlocuim memoria cu surogate derizorii de tip telenovelă şi nu simţim impulsul unei delimitări clare şi categorice faţă de ceea ce a fost, deşi numai o asemenea delimitare înseamnă o schimbare a lumii în care trăim. Altfel, prezentul va continua să fie impregnat de un permanent compromis cu trecutul. Cauzele sînt diverse: de la blazare la lipsa de perspectivă a profesioniştilor politicii în raport cu tinerii din propriile partide, de la dorinţa însăşi a tinerilor de a avea un succes facil pînă […]
@un sorriso: Recitesc corespondenţa asta a noastră şi mă uimesc: Cît de bine se pot neînţelege oamenii! Şi cît de elegant, totuşi! Aşa să ne fi fost dat?
O fi avînd dreptate „filosoful bulgar” – ce este, este; ce nu este, nu este; şi-asta este.
Toate bune!
Preocuparea pentru claritate (da, am si eu deformari profesionale) ma obliga sa scriu mai mult decat mi-am dorit. Oricum, e ultimul mesaj pe tema asta.
Imi repugna vanatoarea de vrajitoare, pentru ca prefer sa scape zece vinovati, decat sa plateasca un inocent. In acelasi timp, imi repugna sa ne poarte de grija (tot) unii* care ar face bine sa-si pape IN LINISTE pensia, pana nu le-o taie cineva (Dl. Oprea ?)…
Nu trimiteam pe nimeni la spovedanie, dar, daca tot e sa fie, rau nu-i face**. In particular, sa(-si) zica -nu mie!-de ce si cand s-a simtit obligat sa se inscrie in „oastea aparatorilor intereselor neamului”. Nu ma intereseaza cat timp iti ia ca sa ajungi „grad mare”, nici ce trebuie sa faci pentru asta, nici ce pensie rezulta. Cum nu ma intereseaza (sunt plin de prejudecati) o discutie despre rolul necesar/benefic al serviciilor.
Daca v-ati reciti textele cu care umpleti Internet-ul (nicidecum „Damele…”, de care sunt strain) si ati incerca sa fiti ceva mai putin convins de justetea echilibristicii pe
care o profesati***, ati intelege cat de arogante, nedrepte, pro domo si…aiurea sunt (sau par, ca sa fiu amabil) multe dintre cele ce afirmati. Atat in continut, cat si in forma (prefer sa nu exemplific, recititi-va). Deci nu v-ati mai mira ca uneori, cineva, altfel blajin surazator si educat, simte nevoia sa va recomande un pic de meditatie in tacere. Fiti linistit, nu e ad hominem, macar pentru ca nu va cunosc. Ca sa nu mai spun ca am pretuit mereu inteligenta, talentul, eruditia. Dar nu de asta era vorba.
* Apreciez ca n-ati negat, nici aici nici in alte parti, „apartenenta”.
** Pacatosul are in fata viitorul, cum se spune.
*** Repet, nu e vorba de „romane/poezii” (i.e. arta), unde puteti sa scrieti ce doriti, ci de mesaje cu evident continut politic, practic, imediat.
Văd că-mi faceţi un proces de intenţie, ba de rea intenţie, chiar, în virtutea unei prejudecăţi – a „deformării profesionale”, să-i zicem.
Nu-i deloc suprinzător – dar nici plăcut, ce-i drept – să vezi că locurile comune şi gîndirea pret-a porter sînt freceventate şi de oameni de la care ai avea alte aşteptări.
De-a dreptul prezumţioasă este ideea „justificării”. De acord, angrenajele – cum numiţi textele mele – pot părea artificiale cuiva. Funcţionează deplina libertate a lecturii. Însă paralectura – interpretarea „artificialului” – este perfect paralelă cu textul (oricare-ar fi acela, deşi mă gîndesc că la Damele… vă referiţi, în principal).
Nici prin minte nu-mi trece să-ncerc a vă convinge că eşuaţi în critica asta psihanalitică. Se-ntîmplă că, în chiar aceste zile, am de aface cu persoane cuvioase, punînd mare preţ pe „spovadă” – cum numesc ele spovedania. Şi asta-mi aminteşte că nu-i mai potrivită căinţă – unde-ar fi cazul de a se căi careva – decît asumarea senină a „alegerii”, dacă tot nu mai e nimic de schimbat în ordinea evenimentelor vieţii deja trăite.
Un fel de ironie tîrzie e soarta lui „sie”. În facultate, eram ţinta ironiilor prieteneşti din cauza unui mic studiu despre „sie” ca pronume de întărire. Ca să mă trezesc, la bătrîneţe, tot ţinta unei ironii legate de SIE.
În lectura mea liberă de prejudecată, nu-i ceva artificial aici, Doar întîmplător – amuzant întîmplător, ca o veche glumă prietenească. Sigur, nu de la dv venind ci de la o aleatorie dar deloc bezmetică înlănţuire de evenimente paradoxal simultane, de parcă Timpul chiar n-ar exista – cum şi susţine un amic al meu ieşean.
Ezit să numesc critica dv „ad hominem”, deşi eram tentat, recunosc. Dar nu ezit deloc să afirm că e inutilă cîtă vreme nu se referă decît ca pretext la ce scriu, dar e fastidioasă în decelarea explicaţiei profunde a motivaţiei scrierii.
Deşi mă gîndesc că e în acord cu punctul dv de pornire. Din păcate, eronat – cum spuneam. Cum tot eronată este şi perspectiva dv asupra rolului şi rostului SIE, asupra cărora vă pronunţaţi în deplină necunoştinţă de cauză, cel puţin aşa apare. Însă prejudecata funcţionînd…
Daca \”ateismul lui Kant\” era o ironie la adresa Domnului Oprea, \”egalitatea sanselor in cursa pentru imbogatirea post-decembrista\” e o insulta la adresa inteligentei cititorilor. Ca si gogorita rasuflata cu \”milioanele de membri de partid\” pe care unii, inimi haine, i-ar vrea \”pedepsiti exemplar, impreuna cu familiile\”. Mai lipsea sa citim ceva si de \”toleranta si smerenie\”…Etc.
Apoi, la cat de nedisciplinat si bicisnic apare norodu\’, te-ntrebi de ce s-au mai angajat unii, cu atata dragoste, sa-l apere-in timp de pace-de dusmanul extern…(\”ofensivele civilizatiei occidentale\”, de n-or fi fost cumva tot romani si dusmanii aia). Iti vine sa te-ntrebi, \”subversiv\” (de, terminologie profesionala la unii): da\’ cu aceia, cati vor fi fiind, victime reale nu inchipuite, sau care \”doar\” n-au pus botu\’, pastrandu-si in anonimat decenta si demnitatea, cum ramane ?! Lacrimi de crocodil pentru \”lipsa de disciplina\” si critici acerbe (altadata) cand \”tatucu\’\” incerca sa impuna cate ceva. Etc.
Oricat ar fi de abil, ambitios, talentat si erudit, lupul moralist nu-i un personaj credibil. Probabil stie si el ca n-are inima buna.
Nici vocatia psihanalizei n-o am, catusi de putin. Totusi, am avut ocazia sa observ ca multe constructii intelectuale (uneori inteligente, subtile, rafinate chiar) sunt angrenaje artificiale, menite sa justifice, a posteriori, alegeri de viata cu care ceva din omul respectiv (o fi legea morala?!) nu prea (mai) e de acord…Cui prodest ?
SIEsi, dar nu pentru mult timp…
Eu unul nu urmaresc pe nimeni…N-am nici vocatia, nici profesiunea de a stabili vinovatii. Doar deplang, sau surad, dupa caz. Cand, uneori, scriu (ca umil amator, eventual cu ceva umor), chiar sper ca, poate, va fi de folos cuiva. Altfel,…cui prodest ?
@un sorriso: Le foie, nu la foie dar Carageale, nu Caragiale – s’il vous plaît ou non.
Oricum, mulţumesc pentru îndreptări dar şi pentru că urmăriţi în timp ce scriu. Cred că vă-nşelaţi cît priveşte scrisul „exact invers”. Sigur, vă-nşelaţi cît priveşte cui prodest. Dar, beneficiul prezumţiei de nevinovăţie de ce n-ar fi dialectic însoţit de cel al prezumţiei de vinovăţie? Doar fiindcă n-ar fi corect politic ori pur şi simplu corect?
Cand, in mod profesionist, se intrepatrund (mai ceva ca la Escher) ingerii si dracii, pana cand nu se mai observa diferentele dintre ei, e greu sa nu te-ntrebi cui prodest…Si e usor sa raspunzi.
Precum Domnul Oprea, unii practica arta literara (cu talent); doar ca el chiar crede ce scrie. In vreme ce altii scriu acum exact invers decat sustineau cu cerbicie, candva, nu prea demult, cand cu cartea lui L. Boia.
PS „le foie”, nu „la foie”; si Caragiale, nu Carageale, s’il vous plait.
În Le Malade imaginaire, e un doftor care \”îşi ascultă\” pacientul (auscultare i se zice, acum, procedeului) şi hotărăşte: C\’est le poumon. Pentru altul, \”C\’est la foie\”. Era timpurie specializare, unde doftorul lucra pe principiul causa causorum. Era şi vremea căutării asidue a pietrei filosofale.
Evident, cu aşa diagnostic, orice bolnav era dinainte condamnat, fie el şi-nchipuit. Important este însă faptul că doftorul pleca nu de la observaţie ştiinţifică ci de la prejudecată – poate chiar postulat dacă avea înclinaţii filosoficeşti.
În acest sens vorbeam de rolul obsesivului la M Oprea. Nu că d-lui i-ar fi străină metoda ştiinţifică, ori c-ar putea nega cineva răul produs de comunism naţiei noastre, condiţiei umane – în genere.
Aici, vine rîndul unei cujetări hazardate, neresimţite ca atare demult şi de mulţi: Nimic sănătos nu se poate clădi, în fiinţa umană, prin teroare.
Principial şi corect politic, justă aporie! Dar să privim la istoria nu prea îndepărtată – sec. XVII-XX – a naţiunilor civilizate. O constantă a evoluţiei lor a fost disciplina (numită, la comunişti, \”necesitatea înţeleasă\”, cu obiectivul \”conştiinţa înaintată, liber asumată\”). Disciplina aceea n-a fost gravată în codul lor genetic cu duhul blîndeţii ci cu aspre sancţiuni, în caz de abatere de la norma odată statuată – şi care nu prin referendum a fost astfel.
Naţia română a ratat momentul \”copilăriei democraţiei\”, s-a trezit chemată la maturitatea democratică de azi fără etapele absolut necesare ale educaţiei civice, democratice, sociale, umaniste.
Încă din vremea lui Carageale, plutea în lumea urbană – \” a Miticilor\”, da – aleanul după \”o dictatură ca-n Rusia\”. Nu ştiu dacă această faimoasă expresie a fost tratată şi în cheie psihanalitică, dar ştiu că – azi, de pildă – i se tot reproşează românului tînjirea după \”tătuc\”.
De acord, mitul sau figura Tatălui se formează şi funcţionează diferit, în societăţi diferite, în individualităţi – prin definiţie, diferite. Dar funcţionează, inexorabil, unitatea în divesitate. Id est, aici, nevoia unei autorităţi incontestabile, căreia nu poţi decît să i te supui pentru a avea o viaţă, iar nu un calvar în timp\”marii treceri\”.
La români, figura constantă a fost şi a rămas cea a Tatălui Suprem, a lui Dumnezeu. Un pod prea îndepărtat, s-ar putea spune, mai ales de cînd Dumnezeu a ridicat cerul în slavă, mîhnit de ticăloşia omlui (mit redat şi de Eliade, în Istoria ideilor şi credinţelor religioase).
Sigur, românii au avut şi figuri de conducători respectaţi pînă la adoraţie, pe care le-au mitizat – de regulă, într-o pornire geloasă parcă, de prezervare \”a minunii\” cîndva întîmplate. Astfel, reuşitele guvernării unui ori altuia dintre cei mitizaţi nu s-au legat într-un proces de civilizare şi civilizaţie, ci – aparent paradoxal – într-o legendă a damnării istorice a românimii, imposibil de înlăturat, doar de uşurat cînd şi cînd, tot din Graţie Divină.
Cum-necum, această discontinuitate tot din refuzul disciplinei vine – devenită deprindere aproape naturală a omului premodern şi modern, numai a românilor – nu. De aici, Teoria formelor fără fond, bunăoară. Perioadele de ofensivă a civilizaţiei occidentale au modificat doar superficial lumea românească. În principal, datorită menţinerii mult prea îndelungate a caracterului său ţărănesc, devotat Tatălui Ceresc şi învăţăturilor den bătrîni. Chiar şi minţi luminate ale neamului, istorici îndeosebi, au preluat miturile noastre şi le-au acomodat, cumva, cu datele obiective din anale.
Unul din ele, păstrarea limbii şi a credinţei timp de două milenii, în ciuda ocupaţiei străine şi de altă credinţă. Da, dar cu ce preţ? Fiindcă ne trezim azi că modelul valabil pentru Europa naţiunilor – de-acum un veac, nu mai demult – nu mai funcţionează. Ataşaţi modelului depăşit istoric, sîntem anacronici, în majoritate – şi asta-i cam tot ce contează. E ca şi cum am trăi în viitor, într-o lume căreia din nou refuzăm să i ne adaptăm fiindcă \”apa trece, pietrele rămîn\”.
De aceea nu-i funcţională teoria conspiraţiei – cum că o mînă de suboameni a pus mîna pe resurse şi a vandalizat avutul public, naţional. E fals diagnostic, condiţii în care prognosticul \”rămîne rezervat\”. Altfel privind, aduce mai curînd a subversiune, a \”abatere a atenţiei de la adevăratele cauze\”. Adevărata cauză a marasmului nostru economic, social, naţional, uman sîntem noi înşine, toţi ori aproape toţi cei 20-25 de milioane de români (căci nici atît nu mai reuşeşte statul nostru modern-democatic, să ne numere cumsecade, de parcă recensămîntul ar necesita străpungere tehnologică).
Şi nu doar prin pasivitate – vezi Doamne, românii au stat cu braţele încrucişate ori n-au avut încotro atunci cînd pletora subumană a acaparat izvoarele bunăstării. În principal, activ, prin dedicată paticipare la demolarea a tot ce putea fi mărunţit şi adus acasă, ca la răscoală, curat disperat-ţărăneşte.
Tratamentul? Dl Oprea indică tot condamnarea comunismului, a torţionarilor şi altor feluri de criminali ai regimului trecut. Paliativ, \”apă de ploaie\” cum ar spune românul de pămînt. Răul e deja făcut, iar condamnarea unuia ori altuia nu schimbă aproape nimic. Nu că ar trebui uitate crimele, iertaţi criminalii – poate ajuta şi asta la tratatea bolii naţionale, însă nu numai asta şi nici prioritar.
Tratamentul este pentru boala ascunsă – sălbăticia endemică.
Vedeţi dv, e greu de susţinut că Liiceanu, de pildă, datorită educaţiei sale comuniste a palmat Editura politică, ajungînd un magnat editorial literar. Cum tot aşa e că un fost persecutat politic e evazionist profesionist azi, corupător asiduu şi lacom peste măsură. Ce să mai vorbim de milioanele de români lucrînd la negru, furînd şi-nşelînd din răsputeri, oripeunde şi-ar exercita pornirea naturală?
Dar să ne imaginăm un candidat la preşedinţia ţării, al cărui mesaj politic să sune aşa: Fraţi români, pînă nu vă potoliţi, nu vă hotărîţi să respectaţi voi, primii, legile şi regulile, n-o să putem stîrpi hoţia din ţară. Ce ziceţi, vă prindeţi? Eu vă promit că voi face totul pentru a o scoate la capăt.
Ce ziceţi, boieri dv, l-ar vota cineva ori l-ar lua cu huo?
Legea morala e unica, imoralitatea e foarte diversa (si perversa)!
Dl Oprea are obsesia condamnarii comunismului. O fi crezind ca aceasta ar fi panaceul pentru o lume care s-a despartit de comunism, de aproape un sfert de secol. Una in care nu mai exista simboluri comuniste, partid comunist, nici comuniști -fie si ilegalisti; dar exista, încă, oameni născuți-crescuti in comunism, ca insusi dl Oprea, bunaoara. Oameni care n-au așteptat căderea comunismului in pușcăriile comuniste, ca detinuti de constiinta ci doar in lagarul socialist.
Obsesiv, la dl Oprea apare cauza raului: fostii activisti si comuniști au confiscat revolutia si au continuat sa domine economic si politic. Vreo 50 000 de ticalosi -estimarea d-lui – au modificat destinul istoric a peste 20 de milioane de romani. Or fi fost fantome, cyborgi, extraterestri, de le-a ieșit așa de bine totul. Fiindcă nu-i vreo diferența intre cei 50 000 si cele 20 de milioane, toți sint in aceeași competiție. Poate face careva o statistica a imbogatitilor postrevolutionari, sa vedem ca nu dintre putinii ticalosi se formează majoritatea lor, ci dintre mulții – care nici nu mai pot fi considerati ticalosi, la citi sint fiindcă ei dau norma generală, statistic.
Obsedat de absolut necesara „opera” de pedepsire a comunismului si comunistilor – ca judecător istoric, nu ca istoric pur si simplu – dl Oprea ne da o idee de ce-ar fi putut însemna pedepsirea la vremea ei, in primii ani ‘990: de la primele 50 000 de ticalosi, la următoarele 4,5 milioane de comuniști, încercând a sfârși cu sutele de mii (milioanele?) de turnatori la Secu. Dreapta razbunare ar fi cerut ca si familiile ticalosilor sa sufere, cum si cele ale victimelor regimului dur-comunist. N-ar mai fi rămas piatra pe piatra, mai ales datorită patronului spiritual al razbunarii, Kant care, dindu-se pe sine exemplu, își îndeamnă fidelii catre același model: … legea morala in mine. Cel puțin, așa pare a-ntelege dl Oprea ateismul kantian.
Întrebare defel filosofica fiindcă deja rezolvată istoric: ce se-ntimpla daca nu-i aceeași lege morala in fiecare liber pansist? Cum ar fi Stalin si Hitler, bunaoara?
Domnule Marius Oprea, de data asta v-ati cam grabit cu editorialul. De la un editorial astept sa ma lumineze, sa-mi dea un reper. O fi, nimic de zis, vina mea ca nu mi-l gasesc. Pentru ca am o acuta intoleranta la cuvantul speranta. Nu-l recomand nici filologilor, d’apai istoricilor?. Cum sa am argumente pentru speranta? Astea ce vorbe mai sunt? Astept de la un istoric sa ma ajute sa inteleg cum se face ca intr-o zi, ca din intamplare, ascultand mai mult decat privind, am urmarit la un tv impartasania – ca impartasanie era – unui om care ispasea o pedeapsa in inchisoare. Nu l-am judecat si eu inca o data, ci am ascultat cand enumera regulile si regulamentele pe care le respecta si am constatat cu stupoare ca intre noi doi nu e nicio diferenta: eu imi duc zilele intr-un sistem asemanator, un sistem concentrationar in care adie un proaspat zefir comunist. Si culmea este ca aceia care vegheaza la bunul mers al lucrurilor nu sunt fosti activisti, pentru ca sunt prea tineri. Cum explicati, ca istoric, chestia asta? Va spun eu: tinerii acestia nu au invatat la scoala nici macar despre „cerul instelat deasupra noastra si legea morala in noi”, idee la care cei de varsta dv.au avut – culmea – acces. Da, uite cum ne dam seama acum ca suntem totusi norocosi, pentru ca am invatat asta la scoala, nu vi se pare culmea? Tinerii acestia nu au auzit nici macar de teoria formelor fara fond, iar dumneavaoastra vorbiti despre o reforma morala. Omul acela din nu stiu care penitenciar, condamnat nu stiu pentru ce, ingrijea, cu mare migala, cateva plante verzi. „Cultiver son jardin”, pe asta o stiti? Noi, cei LIBERI, nici macar atat nu mai putem face. Triunghi? Dar pe aia cu „cercul stramt” o stiti? Irositi imaginea triunghiului, domnule Marius Oprea. Si, inca o data, folositi cuvantul „speranta”. Oare cand o sa inteleaga omenirea ca Speranta nu are, in nici un caz, un chip luminos? E la fel de cenusiu precum cutia din care si-au luat zborul toate celelalte rele care au ajuns pe pamant. Cum sa facem reforma morala fara Educatie, domnule Marius Oprea? „avem” din structura „avem nevoie” ce inseamna? Folositi, mai bine, o expresie verbala impersonala, pentru ca nu cred ca tinerii care au si invatat sa faca dosare si care mimeaza competenta pentru ca li se permite, sunt de acord cu dv. cand spuneti „avem”, pentru ca ei se simt deja foarte bine asa. Chiar daca mai auzi pe cate unul care se vaita ca are de facut prea multe hartii, asta ii place totusi, pentru ca ii da posibilitatea sa etaleze calitatea executiei. „Executati cultura”, din filmul Nunta muta, pe asta o stiti? Reforma morala, ziceti? adevaruri? Asta cere timp, deoarece la adevar nu ajunge toata lumea in acelasi timp. Asta se tot chinuie sa ne aminteasca imaginea Invatatorului pe care l-au rastignit: ca lumea nu se schimba si ca ii trebuie mii de ani ca sa se transforme.
Din ceea ce scrieti rezulta ca nu puteti fi istoric (nici macar „blazat”)! Sunteti scriitor. De fictiune. Un om cu minime inclinatii catre studiul stiintei istoriei, ar scrie despre „esecul tragic al fenomenului „Piata Universitatii” in Romania post-comunista”. Va citez: „Cei din Piaţă nu sînt vînduţi”. Ah, nu ca aia cumparati cu droguri si dolari (falsi) de Coposu si Ratiu. Ati scrie, ca om de stiinta, despre singura tara in care in loc de „procesul comunismului” (unul adevarat) asistam la „reabilitarea acestuia”. A se vedea unele articole din acelasi numar al OC….
Din pacate, nici cu filosofia nu stati mai bine: legea morala in sine si cerul instelat deasupra trimit la INTELEGEREA lumii, nicidecum la schimbarea ei. De regula scriitorii isi doresc aceasta competitie cu Cel care a facut-o; cu rezultate cunoscute (de istorici).
Ceea ce, evident, nu inseamna ca nu mi-as (ne-as) dori ceea ce exprimati in visele pe care le-ati asternut pe hartie….