CENTENAR CIORAN. Arta cuvintelor şi primejdiile stilului

Nu arareori Cioran s-a revendicat de la „sufletul slav“. Printre altele, şi-a atribuit spleenul stepei ruseşti şi deopotrivă vocaţia plictisului. Ar fi putut mai ales să evoce inteligenţa slavă şi chiar o anumită viclenie de aceeaşi sorginte. Din inteligenţă, însă, n-a făcut-o. Mă gîndesc la una dintre scrierile lui Gogol, unde se vorbeşte de o slugă care se acuza de toate relele din lume, pentru ca nimeni să n-o acuze de nimic. În faţa stăpînului, i-o lua întotdeauna înainte cu reproşurile, grăbindu-se să şi le facă singură ea însăşi. Este cam ceea ce face Cioran în faţa stăpînului său – îl am în vedere pe cititor, fie el real sau imaginar. „Sînt un filozof-urlător“ Cioran se revendică de la toate tarele şi de la toate eşecurile posibile şi imposibile, se laudă cu ele, ştiind că lumea nu e înclinată să-i mai copleşească pe oameni cu reproşurile pe care aceştia şi le fac singuri. Aşadar Cioran se acuză pe sine pînă la exces, fără nici o modestie. Se simte că-şi iubeşte cu tandreţe defectele şi înfrîngerile, că le exagerează însemnătatea, ba chiar că, adesea, le mai şi inventează. „Nu ne mărturisim defectele decît din vanitate“, scria La Rochefoucauld. Ce s-ar putea […]