Certitudini dubitabile (ca să nu spun dubioase)

Ascult tot mai enervat nesfîrșite comentarii despre starea învățămîntului în care comentatorii se întrec în a spune verzi și uscate, dar par să se armonizeze surprinzător într-un punct anume: toți știu mai bine ca nimeni altul ce și cum, toți sînt deținătorii infailibili ai unor certitudini de nezdruncinat. Cea mai frapantă convingere din această categorie este aceea că învățămîntul românesc e în cădere liberă. Că e din an în an mai prost. Așa să fie? Cum ajungem la o atare concluzie, atît de ferm pronunțată de „n“ ori pe zi de cele mai felurite perechi de buze?   Am, întîi de toate, cîteva nedumeriri mai degrabă de ordin logic față de o atare perspectivă. Dacă învățămîntul nostru chiar se prăbușește neîncetat, aș vrea și eu să știu cînd a început această cădere în abis?   Dacă îi asculți pe politicienii din opoziție, prin natura lucrurilor cei mai vocali, ei au avut și au în permanență jaloane temporale la îndemînă, cu trimitere explicită la „pe vremea noastră“. Oamenii politici de la guvernare se pun pe dată în defensivă, invocînd cine știe ce „grea moștenire“ sau argumente de tipul „lasă că nici pe vremea voastră nu era mai bine“. Din această sarabandă […]