Un performer și un spectator reprezintă formula extremă a desființării distanței dintre scenă și sală. Ne situăm în căutarea echilibrului flotant dintre filozofia socială și conștiința individuală. Între responsabilitatea socială a artiștilor și subiectivitatea în teatru au baleiat spectacolele selectate în Festivalul Euroregional de Teatru TESZT de la Timișoara (21-28 mai). Organizat de Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely“, Festivalul valorifică poziția geografică aflată în bazinul multicultural român, maghiar și ex-iugoslav și favorizează experimentul estetic atașat de teatrul politic, documentar și de textul contemporan, ca expresie a relației artistului cu societatea. La un deceniu de existență, Festivalul asociază spectacolelor cu public numeros performance-uri cu un număr redus de spectatori; opune rentabilitatea economică, probată în cifrele tot mai mari reclamate de finanțatorii festivalurilor, modestului cîștig individual al fiecărui spectator.
Secvența 1
Întinsă pe masa de masaj, cu ochii închiși, mă las pe mîna performerei. În secundele așteptării primelor senzații, devin acut conștientă că întregul meu corp e un organ receptor. Simt difuz atingerea caldă, fără să înțeleg ce o provoacă; o mînă mă apucă, o țin și eu strîns, hotărîtă să nu-i dau drumul atunci cînd vrea să mă lase. Dacă e un performance unu la unu, am dreptul la reacție, îmi spun, așa că atunci cînd mă împinge ușor într-o parte, mimez alunecarea de masă, într-un joc ce testează limitele regulilor lui. The Agendcy of Touch (de Mădălina Dan), performance pentru un singur spectator, mă confruntă cu ieșirea din condiția pasivității. La teatru ești, de regulă, unul dintr-o sută, dar uite că poți fi unicul, privilegiatul destinatar al performance-ului, o formulă în care artistul își asumă rolul de mediator între individ și societate, între individ și alteritatea sa.
La alteritate trimite și performance-ul austriecilor de la SILK Fluegge, I will dance you till the end of… (regia Silke Grabinger). Izolați într-o cameră de hotel, îmi contemplu propriul chip pe fața dansatorului ce îmi poartă masca. Dansează doar pentru mine, dar puțin importă mișcările, nu-mi pot desprinde privirea de pe zîmbetul meu fix, ușor ezitant în mișcările necunoscutului din fața mea. Întrebări vechi răsar între mine și mine. Le verbalizez în Datoriile noastre, în întrevederea privată despre vinovățiile închise în datoriile ce mă apasă, pe care le discut cu expertul Harry Giles (UK). Ce, cui, cît datorez, cît presează asupra mea? Sub aparența unei consultații amuzante și vag ridicole, discuția aceasta e cea mai angajantă din seria one to one. Nu, secțiunea aceasta nu e despre divertisment pasiv, ci îți cere să te implici direct cu propria viață. Secțiunea „One to one“ e cu siguranță cea mai nerentabilă economic din Festival, dar cea mai profitabilă în schimbarea mentalității pasive din societate.
Secvența 2
Cinci oameni în jurul unei mese asistă, la lumina chioară a veiozei, la un număr de prestidigitație și teleportare regresivă prin șapte decenii și jumătate din istoria dramatică a Spaniei. Din bezna uitării sînt extrase sub ochii asistenței mici obiecte fără valoare, livrate ca dovezi ale istoriei invocate sub ochii noștri. Fotografii, reviste și manuale școlare, modeste obiecte cotidiene sînt Lucruri ușor uitate, între care Xavier Bobés (Spania) strecoară fotografia bunicului patern, în jocul sentimental, incert biografic, de ficționalizare a memoriei. Sîntem pe teritoriul vieții private, iar subiectivitatea artistului extrage din balastul trecutului dovezile unor existențe reale recontextualizate retrospectiv. La aceeași microarheologie a existenței private face apel și Margarete, performance-ul multimedia pentru 15 spectatori al polonezului Janek Turkowski. Urmărim proiecția filmărilor needitate, fără sonor, cu scene din viața reală a unor necunoscuți, despre care aflăm detalii emoționante la capătul raționamentului detectivist al artistului. Rolele de film pe care e scris numele Margaretei Ruhbe, cumpărate la piața de vechituri din Greifswald, acoperă un deceniu de viață domestică, din anii 1960, din fosta DDR. Metoda împrumută din istoriografie: documentarea istoriei mari prin urmele lăsate de civilii aflați sub vremi. Sentimentul că asiști la o reuniune de familie, alături de ceilalți cîțiva spectatori, scuză indiscreția și chestionează sentimentul apartenenței la comunitate.
Secvența 3
Două spectacole abordează din direcții diferite tema crizei migrației și teatrul politic. În dezbaterea cu public despre „Responsabilitatea socială a artiștilor“, regizorul Schilling Árpád afirma că nu dorește ca după spectacolele sale publicul să iasă în stradă să schimbe societatea, ci vrea să propună un dialog în care spectatorii să se implice. În fond, această activare a civismului e o direcție a teatrului contemporan, indiferent că o numim teatru politic, angajat sau social. Exit, premiera din festival, e o coproducție a Teatrului Maghiar de Stat „Csiky Gergely“ Timișoara, a Teatrului Clasic „Ioan Slavici“ din Arad și a Teatrului Național din Sombor (Serbia). Regizorul maghiar Schilling Árpád a apelat la metoda devised, cerîndu-le actorilor să improvizeze pe teme asociate situației unui grup multietnic închis într-un spațiu de tranzit între două țări. Scenele rezultate, ulterior prelucrate dramaturgic în procesul montării spectacolului, se joacă minimalist, fără decor și costume, într-un spațiu gol angoasant. În pofida omogenității actorilor, a folosirii inteligente a clișeelor de comportament ale românilor, maghiarilor și sîrbilor, metoda de lucru nu produce un material dramaturgic limpede articulat. În ultima parte a spectacolului, rămîn neclare regula după care se deschide ușa din fundal și, implicit, justificarea finalului tragic. Ideea subversivă a ucigașului ieșit din rîndul emigranților e subminată de absența motivației crimelor. Pe aceeași temă, grupul spaniol Agrupación Señor Serrano (Spania) animă o instalație cu obiecte și figurine miniaturale în performance-ul multimedia cu video live, Birdie. Invazia păsărilor din filmul lui Hitchcock e asociată asaltului migranților peste gardul împrejmuitor al orașului Melila, granița exclavei spaniole de pe coasta marocană a Africii. Desfășurarea instalației pleacă de la nivelul unei mese, pentru a ocupa, în final, suprafața întregii podele a scenei, orchestrată în detaliu de cei doi artiști. Dramaturgia spectacolului articulată pe contrastul dintre sărăcie și abundență, dintre haos și securizarea granițelor, epuizarea resurselor și excesul consumerismului, rămîne într-o logică binară disjunctivă și alunecă la final în clișeul monocord al noului potop care mătură civilizația autodistructivă.
Secvența 4
Libertate: cel mai scump cuvînt capitalist, producție BITEF (Belgrad), e un autentic performance teatral în concepție și realizare. Maja Pelević și Olga Dimitrijević gestionează cu detașare și umor un parcurs dialectic, care confruntă sistemul socialist cu cel capitalist. Prezentarea excursiei în Coreea de Nord, documentată de filmări, apelează la scene de reconstituire cu voluntari din public, agrementate de scurte sesiuni de shopping al falselor suveniruri coreene, organizate în spirit consumerist. Imaginile mint, așa cum ideologiile înșală. O dovedesc și secvențele europene ce parazitează filmarea drumului cu autobuzul prin Phenian. Discursul umanitarist al societății egalitare blufează copios la final, în echivocul declarației filmate a celor două performere înrolate în armata regimurilor totalitare. „Activismul real în teatru nu înseamnă să arătăm cît de rea e burghezia și nici că teatrul rezolvă probleme“, declara Olga Dimitrijević la aceeași discuție, citată deja, despre responsabilitatea socială a artiștilor. Butada drumului spre iad pavat cu bune intenții e trăită pe propria piele de către cetățenii Estului Europei, iar tonul lejer nu minimalizează seriozitatea cu care spectacolul pune în discuție supravegherea lumii ca universală monedă de schimb a libertății.
Secvența 5
Conceptul gunoaielor reciclate în lucrări de artist circulă de decenii în arta contemporană și are avantajul, spre deosebire de performance, că poate fi citit dintr-o privire. Uitare expune deșeurile produse de artista belgiană Sarah Vanhee pe parcursul unui an. Am avut timp să rememorez, în cele două ore și 40 de minute, cît a durat acoperirea integrală a podelei spațiului de joc cu gunoaiele scoase meticulos din cutii de carton, nenumăratele lucrări de artă vizuală făcute din asemenea deșeuri, tratate ca produsul ultim al civilizației occidentale. Am rămas cu încăpățînare pînă la capăt, așteptînd transformarea de la final care să justifice expunerea monotonă a conținutului celor 40 de cutii. În absența ei, performance-ul reciclează abuziv un concept reambalat într-o listă lungă de referințe bibliografice (Barthes, Werner Herzog, Artaud, Peter Stein șamd.), trădat încă o dată de curățenia neverosimilă a deșeurilor expuse.
La ediția a X-a, TESZT-ul performance-ului în teatru dă glas realităților izvorîte din relația cu prezentul scenei. Dispariția personajului din teatru repune în discuție raportul artist-spectator în procesul renegocierii continue a convenției, în fața unui public stimulat să iasă din apatia pasivității. Între angajare și subiectivitate, teatrul de azi redescoperă în performance calea echilibrului dintre dialogul social și conștiința individuală și chestionează atributele estetice ale reprezentării.