Cînd onoarea devine ruşine

Onoarea e ca lama unui cuţit ascuţit – tăioasă, rece, nemiloasă. Taie în carne vie şi nu ţine cont de variabile, de nuanţe sau de context. Totul trebuie făcut cu precizie şi fără cruţare, ca pentru a restabili un echilibru răsturnat de greşelile umane. Onoarea are un singur gen – cel masculin. Femeilor le rămâne ruşinea. Între aceste două extreme se creează un spaţiu pe care puţini au curaj să-l treacă, rămînînd în lumile lor aproape distopice, separaţi, trişti, furioşi, adesea nedumeriţi, prinşi în prejudecăţi şi superstiţii. Despre acest gen de „onoare“ vorbeşte scriitoare turcă Elif Shafak în romanul cu acelaşi titlu, reflectînd asupra unui aspect din ce în ce mai pregnant în lumea contemporană, chiar în Vest – aşa-numitele crime de onoare, tipice societăţilor islamice (în proporţie de aproximativ 90 la sută), dar şi comunităţilor de imigranţi musulmani din Vest (în Anglia, de pildă, în 2010 s-au întregistrat aproape 3.000 de astfel de cazuri în rîndul imigranţilor, după cum se poate citi pe site-ul BBC); aceste „honor killings“ adesea nu au la bază un motiv grav, fiind, de multe ori, săvîrşite în familiile ultratradiţionaliste, indiferent că sînt sau nu în ţara nativă, atunci cînd consideră că o fată/femeie a […]