A 14-a ediţie a Festivalului de Film „Crossing Europe“ din Linz, unul dintre cele mai importante evenimente cinematografice anuale din Austria, a avut loc între 25-30 aprilie și a avut printre participanți mai mulți cineaști români.
Ajuns pentru a doua oară la „Crossing Europe“, după ediţia din 2011, m-am bucurat din nou, timp de trei zile, de o selecţie reprezentativă pentru cele mai recente tendinţe ale cinematografului european. Foarte convenabil la acest festival, mai ales pentru un vizitator cinefil care, la fel ca mine, încearcă să profite la maximum de timpul petrecut în Linz, este că majoritatea proiecțiilor și evenimentelor se desfăşoară într-un singur loc – mai precis, într-un centru cultural destul de vast, numit OÖ Kulturquartier, ce înglobează, printre altele, un teatru pentru tineri, galerii de artă, cafenele şi restaurante. Aici se mai găsesc multiplexul (cu trei săli) Moviemento, inclus în programul „Crossing Europe“, precum şi, pe perioada fiecărei ediții, biroul de primire a oaspeților, centrul de presă și „biblioteca video“ (video library), unde invitații festivalului (cineaști, selecționeri și/sau critici/jurnaliști) pot vedea o bună parte din filmele selecţionate. Evident, un asemenea centru cultural se poate dovedi providenţial pentru orice eveniment cultural. În plus, cinematografele celor două multiplexuri ale festivalului, deja amintitul Moviemento și City-Kino (două săli), aflat la cîteva minute de mers pe jos de la sediul central al „Crossing Europe”, oferă spectatorilor cele mai bune și mai comode condiții de proiecție/vizionare. Drept dovadă, anul trecut, atît Moviemento, cît și City-Kino au fost plasate de către experţii rețelei Europa Cinemas pe locuri fruntaşe în clasamentul celor mai bune cinematografe europene.
„Crossing Europe“ se mai distinge, an de an, şi prin faptul că jumătate dintre producțiile cinematografice selecționate sînt regizate (sau cel puțin coregizate) de femei, deoarece directoarea festivalului, Christine Dollhofer, ține foarte mult să le ofere șanse egale cineaștilor reprezentînd ambele sexe. Astfel, din cele 160 de titluri din programul de anul ăsta (lungmetraje și scurtmetraje, de ficțiune și documentare), 80 au fost semnate de regizori-femei. Mai mult, șapte dintre cele 12 filme (toate prezentate pentru prima dată în Austria), aparţinînd unor cineaști debutanți sau semidebutanți, care au fost incluse, la ediția a 14-a, în competiția principală a festivalului (rezervată lungmetrajelor de ficțiune), erau regizate de femei.
Anul acesta, unul dintre membrii juriului principal al Festivalului din Linz a fost selecţionerul, curatorul şi cineastul româno-canadian Andrei Tănăsescu. Acesta s-a numărat printre fondatorii Festivalului Filmului Românesc de la Toronto, care face parte din 2010, din comisia de selecţie a prestigiosului Festival Internaţional de Film din aceeaşi metropolă, colaborînd totodată cu Festivalul de la Berlin şi cu Festivalul Internaţional de Film Experimental București (BIEFF). Colegii săi din juriu au fost cehul Karel Och, director artistic al Festivalului de la Karlovy Vary, şi nemţoaica Cosima Finkbeiner, responsabilă cu relaţiile festivaliere în cadrul importantei companii de vînzări, cu sediul în München, Beta Cinema.
Anişoara de Ana-Felicia Scutelnicu
Cei trei juraţi au decis să acorde Marele Premiu (Cel mai bun film de ficţiune), valorînd 10.000 de euro, coproducţiei croato‑daneze Quit Staring at My Plate, un lungmetraj de debut scris şi regizat de către Hana Jušić. Marijana (excelent interpretată de Mia Petričević), protagonista de 24 de ani a filmului, lucrează ca tehnician de laborator într-un spital şi ajunge să-şi întreţină singură familia, atunci cînd dominantul ei tată suferă un atac cerebral. Şi după tragicul accident, mama tiranică şi fratele retardat continuă să-i facă viaţa un iad, astfel încît Marijana tot acumulează pulsiuni refulate şi, la prima evadare din mediul familial sufocant, crede că a găsit libertatea în sexul fără obligații, cu parteneri necunoscuţi. Regizoarea-scenaristă dezvăluie fără grabă – şi fără cosmetizare – premisele metamorfozei protagonistei (ceea ce i-a determinat probabil pe membrii juriului să remarce maniera în care sînt reprezentate „tandrețea şi cruzimea relațiilor de familie“), dar schematizează decăderea Marijanei şi fuşereşte finalul.
Premiul Publicului, în valoare de 1.000 de euro, i-a revenit unei coproducţii Danemarca-Islanda, Heartstone, primul lungmetraj scris şi regizat de Guðmundur Arnar Guðmundsson. În acest film de maturizare, într-o localitate rurală islandeză, nedespărţiţii prieteni Thor şi Christian se află la vîrsta primelor tensiuni erotice. Dar, în timp ce primul este înamorat de frumuşica Beta, despre care se zvoneşte că a avut o relaţie cu liderul junilor bătăuşi locali, Christian, chiar dacă nu duce lipsă de admiratoare, este atras de… Thor. Cum comunitatea lor este profund homofobă, apropierea dintre cei doi băieţi nu are cum să fie văzută cu ochi buni. Tinerii actori sînt minunaţi, iar unele secvenţe cu valenţe simbolice şi chiar ritualice sînt memorabile, dar dezvăluirile plot-ului sînt prea previzibile. În plus, la fel ca Hana Jušić, regizorul-scenarist islandez îşi permite să construiască lent, fără a fi preocupat de ritmul filmului, astfel încît, de exemplu, el poate introduce un personaj important dramaturgic, cum este „veneticul“ Sven, îndrăgostit de mama singură a lui Thor, după aproape o oră.
Filmul meu preferat din competiţie, Anişoara, este semnat de o cineastă din Republica Moldova, Ana-Felicia Scutelnicu, care a absolvit, cu acest prim lungmetraj, Academia Germană de Film şi Televiziune din Berlin (DFFB). Eroina eponimă, superb interpretată de adolescenta Ana Morari (care jucase şi în filmul anterior al regizoarei, Panihida), străbate, pe parcursul unui an (filmul este împărţit în patru capitole, corespunzătoare celor patru anotimpuri), drumul de la primii fiori ai dragostei la primele suferinţe ale deziluziei şi, apoi, la speranţele unui nou început. Un veritabil poem cinematografic, minunat filmat, care seamănă deseori cu un documentar etnografic, mai ales că, la fel ca la Otar Iosseliani, de pildă, dialogurile au rareori vreun rol narativ (ceea ce nu se poate spune despre monologul din pregeneric, în care unul dintre puţinii actori profesionişti din distribuţie spune povestea ciocîrliei).
În competiţia „Crossing Europe“ de anul acesta a mai fost selecţionat un film semnat de o regizoare de origine română. Alexandra Bălteanu studiază, pe urmele Anei-Felicia Scutelnicu, la DFFB, astfel încît lungmetrajul ei de debut, Vînătoare, este o producţie germană, dar una filmată în România. Din păcate, deși începe promițător, filmul coral – avînd în centru trei femei (Corina Moise, Iulia Lumînare şi Iulia Ciochină) care, din diverse motive, practică prostituția sub un pod pe lîngă București – îşi pierde repede suflul, iar actriţele principale, altminteri cu merite incontestabile, nu pot salva filmul, minat de lungimea excesivă a momentelor dramatice şi de replicile prea explicite.
Doar două dintre celelalte filme ale competiţiei m-au mai impresionat. Primul, The Saint, al lituanianului Andrius Blaževičius, este un debut puternic şi provocator despre un anti-erou şomer, care oscilează între familie şi promisiunea unei aventuri cu o coafeză, şi, într-un plan secund, despre un „sfînt“ care pretinde că l-a văzut pe Iisus lîngă un zid de bloc. Al doilea, A Taste of Ink (Compte tes blessures), al francezului Morgan Simon, este un alt film de maturizare (protagonistul, Vincent, vocalistul unei trupe metalcore numite Seven Day Diary, are aceeaşi vîrstă ca şi Marijana, din filmul cîştigător al competiţiei), simplu şi sincer, despre relaţia dintre un fiu, ce se simte neglijat, şi tatăl văduv al acestuia, atunci cînd între ei intervine, ca un revelator, o femeie frumoasă, de care se îndrăgostesc amîndoi.
Godless (coproducţie Bulgaria-Danemarca-Franța) de Ralitza Petrova, marele cîştigător al Festivalului de la Locarno de anul trecut, este cel mai apăsător film pe care l-am văzut în ultimul timp. Cel puțin în prima parte (cînd parcă fiecare secvență te loveşte în față, vizînd K.O.-ul), din lumea reprezentată pe ecran, nu doar divinitatea, ci și umanitatea par să fi dispărut fără urmă. Din nefericire, dorința constantă a regizoarei de a-și șoca spectatorii (care, nu o dată, generează efecte de montaj memorabile) îi pune onestitatea sub semnul întrebării, iar unele subplot-uri și replici dovedesc un tezism ce mi-a amintit de multe filme românești ale primului deceniu postcomunist. Britanicul The Levelling, al regizoarei-scenariste Hope Dickson Leach, certifică o anumită înzestrare a cineastei, dar păcătuiește prin contaminarea de la cinematograful pseudoindependent nord-american, care se căznește să pară profund, dar sfîrșește prin a eșua în convenționalism.
In the Blood, al danezului Rasmus Heisterberg (un scenarist de succes în Scandinavia, care debutează acum ca regizor), şi The Days that Confused, al estonienei Triin Ruumet, sînt filme pe care le-am mai văzut, fără ca să le fi văzut cu adevărat. Ambele se inspiră la greu din Trainspotting, căruia primul îi adaugă cîteva drame daneze notabile, precum cele semnate de Cristoffer Boe sau Joachim Trier, iar al doilea – filmele cu gangsteri ale lui Scorsese, mutînd mafia americană a cazinourilor în pădurile estone. În fine, cel mai neobişnuit film din competiţie a fost Self-criticism of a Bourgeois Dog, al germanului Julian Radlmaier, o comedioară politică autoironică şi autoreflexivă, care dovedeşte uneori un savuros umor allenian.
„Crossing Europe“ a propus publicului numeroase filme interesante şi în afara secţiunilor competiţionale. Eu unul m‑am delectat cu documentarul Blue Velvet Revisited, subintitulat „O meditaţie asupra unui film“ (e vorba, evident, despre capodopera lui David Lynch) şi prezentat la Linz, în prezenţa autorului Peter Braatz (regizor, monteur și… solist punk german), în cadrul programului „European Panorama“. În 1985, Braatz a participat, la invitaţia lui Lynch, la producţia filmului-cult Blue Velvet, dar de-abia după vreo trei decenii, în Ljubljana, unde se stabilise între timp, el a izbutit să monteze materialele de atunci şi să finalizeze Blue Velvet Revisited. Acesta nu este un making-of obișnuit, ci un excelent document(ar), cu un pronunțat caracter experimental, despre un artist strălucit și epoca lui de creativitate maximă, dar și despre ce însemna a inova în cinematograful nord-american al deceniului nouă. Și, poate cel mai important, filmul germano-sloven reușește deseori să recreeze convingător atmosfera angoasantă din „Zona“ (Lumberton-ul) capodoperei timpurii a lui Lynch, ceea ce deja depășește toate așteptările.