În seara de 27 octombrie 2017, pe scena Teatrului „Lucia Sturza Bulandra“, Sala „Toma Caragiu“, în cadrul Festivalul Național de Teatru, se juca spectacolul-coupé: A treisprezecea noapte. Așa cum avea să mărturisească autorul său, Nicu Alifantis, întregul construct urma să fie un „exercițiu de memorie“, o actualizare a stărilor, cîntecelor și poveștilor cîntate sau date teatrelor de-a lungul timpului: „Un prilej de a privi în urmă, de a medita asupra a tot ce îți amintești că ți s-a întîmplat într‑o bună zi. Un pas timid spre înțelegere, spre împăcare cu sine, o formă de a te detașa ușor, fără să doară, tiptil, fără ca nimeni să își dea seama“. Avea să fie un „voiaj“ ce aduna în scenariul său fragmente din Cioran și muzica, Pescărușul lui Cehov, Regele moare de Eugen Ionescu, Visul unei nopți de vară sau Hamlet, alături de care, asemenea unor mărturisiri, se adăugau poemele publicate de-a lungul timpului de Nicu Alifantis: Fantasmă în crepuscul, Dacă, Nenăscuta, Floarea soarelui sau Gînd (cele din urmă din volumul Scrisori nedesfăcute, Editura Nemira, 1997). Dar cuvîntul rostit avea să devină doar butaforia teatrului‑cîntec ce stivuia între layerele lui poezia. Texte din Visul unei nopți de vară, Nevestele vesele din Windsor, poeme de Lenonid Dimov, Topârceanu, Nina Cassian, Miron Radu Paraschivescu deschideau cortine dincolo de care avea să se joace, în acest spectacol-coupé: melodia.
M-am așezat, deci, cuminte în gradenele amenajate pe scenă pentru ca teatrul să primească mai mulți dintre spectatorii norocoși ce reușiseră să găsească bilet înainte de precipitatul „sold out“. Sala fremăta, aruncînd parcă din trecut ecourile amfiterului de la Costinești, noaptea. Probabil că doar se așezau amintirile, în timp ce sunetele lumii de afară se decantau, într-un soi de sfumatto, prin care siluetele se topeau în întunericul unei tăceri catifelate.
Eclerajul discret decupa povestea a 45 de ani, în 54 de teatre, și întîlnirea cu 61 de regizori. Alexandru Tocilescu, Cătălina Buzoianu, Alexander Hausvater, Cristian Pepino, Gelu Colceag, Silviu Purcărete sau Mihai Mănuțiu sînt doar cîteva dintre numele mari ale teatrului românesc alături de care Nicu Alifantis a construit arhitectura sonoră a 118 spectacole. În sinopsis, Cadavrul viu, Opera rînjetului, Nebunul și călugărița, Magister Machiavelli, Numărătoarea inversă, Întîlnirea mea cu Micul Prinț, Două iubiri, Vi s-a furat un pat, Mireasa cu gene false sau Mitică Popescu par să reconstruiască lumea, viața – ca teatru.
Descîntece, căpcăuni, doruri, sărutările ucigașe ale Zarazei, cearcăne, întrebări, fumoasa despărțire, Cîntic di sîrmîniță, romanțe, valsuri, tangouri – toate se arcuiau prin sală, desenînd arabescurile unor istorii care, deodată, se făceau îngrozitor de personale. Alifantis se transforma pe rînd în adolescentul imberb, în bărbatul seducător, într-un înțelept aflat la marginea timpului. Risipea năluciri sub pălăria neagră de Casanova, jurînd amor cu „luciri de păcat“, pentru ca apoi să toarcă firul subțire al unui descîntec deșirat parcă din aripi de licurici. Din rock rupea fantasma durerilor, iar din muzica rusească reușea să scoată şuierul leneș de samovar.
Spectacolul‑coupé A treisprezecea noapte (un nume sugerat, se pare, de către Aurel Mitran) își anima discret etimologiile. Ca în celebra comedie shakespeariană scrisă pentru a fi jucată într-a douăsprezecea noapte după Crăciun, glasurile se amestecau și, deodată, alte voci păreau să repete vechile cîntece. Cristina Juncu, Blanca Doba, Răzan Bănică, Radu Mitrea, Bianca Patrichi și Relu Dobrin jucau pe rînd, uneori exact, alteori ezitant, imperfect, un fel de alter‑ego al autorului, prezent, vizibil și totuși parcă ascuns. Ei dansau, recitau, povesteau și cîntau – Alifantis. Ca și Viola, sub identitatea lui Cezario în A douăsprezecea noapte, Nicu Alifantis părea să spună: „I am not that I play“ („Nu sînt ceea ce joc“), construind din scena propriilor sale cîntece un metateatru în care era, în egală măsură, prezent și ascuns.
De fapt, într-o conversație-spectacol, desfășurată tot în cadrul Festivalului Național de Teatru de anul acesta, la Ateneul Român, George Banu și Ion Caramitru vorbeau despre ceea ce face un mare actor și, paradoxal, concluzia lor era că un mare actor, dincolo de roluri, rămîne el însuși. Bizareria lui „a fi sau a nu fi“, a exista în distanța dintre viață și rol, a fi prezent acolo unde nu ești, acolo unde celălalt te întruchipează și a fi altul atunci când corpul tău spune ceva face din evocarea cântecelor trăite – o scenă.
Alifantis graseiază, construindu-și scenariul, poezia, cuvintele, muzica la intersecția mai multor identități. În spatele lui, prieteni vechi: Relu Bițulescu (tobe), Răzvan Mirică (chitare, guitarele, sitar), Mihai Neniță (vioară, keyboards), Lyben Gordievski (keyboards, baian), Cristian Soleanu (saxofoane, clarinet), Adrian Cojocaru (trombon, percuții), Adrian Flautistu (contrabas) pun în abis o orchestră puternică și versatilă care ritmează în egală măsură muzică și cuvînt. Parte din ei vin din Zan, parte din Mozaic, aducînd în lumina difuză a sălii acordul nenumăratelor iluzii. Știu, numele trupelor lor seamănă teribil cu numele Orașelor invizibile ale lui Italo Calvino, dar ceea ce au comun cu ele este capacitatea de a pune în scenă visuri, de a deschide ferestre în timp.
Emil Bumaru nota atît de frumos: „Nicu Alifantis ne scrie cu sufletul pe cîntecul vieții fiecăruia din noi cuvintele-i simple, afectuoase, dulci-amare, lăsîndu-ne destrămați o clipă, reînviindu-ne apoi, mai bucuroși, mai teferi, întru poezia-i caldă“. În metateatrul amintirilor personale, Nicu Alifantis „ne scrisese cîntecul“, fără ca noi să știm, chiar în foaier, unde, în decorul cu partituri, trebuia să găsim și propria noastră „piesă“. Eu mi-am găsit cîntecul chiar în spectacol, atunci cînd din jurul meu s-a ridicat muzica precum o bătaie de clopot care te ia în aer să te ducă în țara lui Oz. O scenografie inedită adusese corul în sală și îl așezase între spectatori, transformînd, încă o dată, lumea în teatru. În corul Academic Radio așezat în gradene, sub bagheta dirijorului Ciprian Țuțu, părea că oricine putea să cînte sau, mai bine zis, muzica se conjuga deodată la persoana I, ca înotul într-o altfel de mare.
Mi-am amintit brusc, atunci, versurile cîntecului Mozaic (pe un text de Dinu Olărașu), ce dă și numele albumului-carte apărut în 2013, semnat de Nicu Alifantis și despre care acesta spunea că este „o poveste de dragoste, spusă în diferite feluri, graiuri, aidoma unui mozaic“: „Dacă-ai să privești la mine într‑o bună zi/ Şi ai să mă întrebi, am să-ți explic./ Stau adînc în mine parcă toți oamenii,/ Cum stau pietrele în mozaic./ Smochine vii lîngă halva./ Şi scorțișoară, și boia,/ Şi aur greu,/ Balcan albastru,/ Arome dulci, ființa mea,/ Din toată lumea împletea/ Acolo-n port./ Ca la un teatru“.
Era ca și cum cineva din mine știa, deodată, toate cîntecele. Ca și cum layerele zecilor de afișe Alifantis, adunate în foaierul Teatrului Bulandra într-o expoziție curatoriată de Relu Bițulescu, se sudau, pur și simplu pentru că timpul uitase că poate să mai fie „trecut“. Era ca și cum, dincolo de „orașele invizibile“: Zan sau Mozaic, s‑ar fi deschis un alt oraș, cu numele de Alifantis. Un oraș cu smochine și scorțișoară, cu turle de aur și perdele de catifea, un oraș acrișor sau dulce ca de halva, prin care fiecare dintre noi putea călători, oprindu-se în portul cu mirodenii și corăbii venite din Bizanț. Singurul oraș în care 45 de ani de cîntec pot preschimba în teatru orice „zare“, iar șoimii pot cădea în… păcat: „Să smulgem fildeșii din Alifantis/ și din Mediterana tot ce a fost Atlantis./ Să-l auzim cum cade, cum șoimul cel vînat,/ leneș și în cascade,/ într-un alt fel, păcat./ Cînd cîntă parcă moare o taină dintr-un grec/ și tot ce e în mine zare arată a înec. /Dar nu-n sărata mare, ci în ceva cu mult mai mare“ (Nichita Stănescu).