Clio ultragiată: o chestiune de plagiat

S-a vorbit nu o dată, în ultimii ani, despre articulata dezvoltare a ştiinţei istorice, despre o benefică deschidere, ca urmare a transformărilor de după 1989, tematică şi conceptuală. Cantitativ, stă mărturie Bibliografia istorică a României, travaliu intelectual de prestigiu al culturii noastre din ultimele decenii – tomurile VIII (1989-1994; 11.450 referinţe), IX (1994-1999; 19.159 referinţe), X (1999-2004; 31.457 referinţe), XI (2004-2006; 11.575 referinţe), XII (2007-2008. Partea I; 16.953 referinţe, respectiv Partea a II-a; 9.759 referinţe), XIII (2009-2010; 15.626 referinţe).   Creşterea exponenţială a titlurilor n-ar trebui, însă – cum am arătat şi cu alte prilejuri –, să ne facă să credem şi într-o „explozie“ calitativă; realitatea este că multe titluri sînt „fantaste“, în sensul că sînt reproduse materiale mai vechi – ori conţinutul respectiv nu este, pe fond, în acord cu titlul enunţat –, după cum substanţa ştiinţifică a altora ridică, în şi mai multe situaţii, semne de întrebare.   Dar şi mai importantă mi se pare, în slujirea onestă şi cît de cît profesionistă a Istoriei, respectarea unor principii deontologice şi de etică profesională. Atitudinea faţă de acestea este, în opinia mea, fundamentală nu doar dintr-o pură perspectivă etică, ci, mai ales, din aceea reclamată de impunerea statutului istoriei […]