Clovnul şi Huliganul (I)

În faţa (încă) a unei cărţi noi, firesc e ca cititorul, pe zi ce trece tot mai exigent (iar uneori suspicios), să se întrebe ce i se oferă şi de ce să o citească. Prima întrebare se referă, desigur, la genul literar al cărţii respective, iar identificarea lui răspunde în parte, pozitiv sau negativ, la a doua. Principalul impuls la lectură este însă tema operei, între altele şi pentru că, pe această dimensiune, o carte concretă dobîndeşte conotaţii (ca să zic aşa) „transcendente“. Goethe bunăoară, intuind nevoia acestei duble justificări în faţa cititorului, îşi deschidea Faust-ul său cu două prologuri, dintre care unul „la Teatru“, iar celălalt „în Cer“. Rog ca aluzia mea la un precedent atît de celebru să nu mi se catalogheze drept trufie. Vreau doar să relev faptul că, dacă tot este vorba „despre clovni“, ce-ul şi de ce-ul scrierii pe care o comentez aici trebuie căutate în sfera Circului. Norman Manea însuşi dezvoltă, de altfel, această metaforă de bază, precizînd chiar că, ori de cîte ori cortul magic este întins în vreun loc, înăuntrul lui retrăiesc forme şi funcţii ale vechii „culturi populare a rîsului“ (Bahtin). Spre exemplu, anumite „măşti“ care, deşi provin din felurite alte […]