Colegul meu şi Dumnezeu

Dacă Robert Turcescu a jucat la cacealma, ceea ce nu este deloc exclus, judecînd după fragilitatea documentelor prezentate şi după delirul mistic de care a fost cuprins în emisiunea de la postul de televiziune B1, înseamnă că noi toţi, cei care comentăm cazul, am fost luaţi „de proşti“. Nu e exclus – şi scriu aceste rînduri în dimineaţa de miercuri, 24 septembrie – ca să-l vedem pe Robert Turcescu, peste cîteva zile, cu un alt discurs despre cum a fost pusă la încercare rezistenţa prieteniilor şi a solidarităţii.  E posibil şi următorul scenariu: să apară Robert Turcescu iarăşi în faţa noastră, care tot privim la televizor, şi să spună: „Chiar nu v-aţi seama de făcătură? Chiar aţi crezut mărturisirea mea, atît de sentimentaloid-naivă? Am vrut să vă pun la încercare, să văd cît de mult mă puteţi înjura!“. Dacă Robert Turcescu neagă cele mărturisite, se încheie o discuţie despre Securitate, ofiţeri, servicii secrete, turnătorii şi vinovăţii şi începe distracţia cu saltimbanci. Dacă Robert Turcescu a spus adevărul – despre faptul că a fost ofiţer acoperit –, atunci trebuie să discutăm despre nocivitatea acţiunilor sale şi despre cum pretinşi „lideri de opinie“ (cazul său) nu-şi urmăresc propriile idei şi nu acţionează […]