Complotul unei poveşti
Radu MAREȘ - Sindromul Robinson
- 18-07-2014
- Nr. 95-96
-
Oana PUGHINEANU
- Literatură
- 0 Comentarii
Adevenit, poate, absurd de greu să ne mai apropiem de textele literare, mai ales de cele catalogate ca fiind post – moderne, în măsura în care fiecare dintre termenii unei posibile triangulaţii a sensului au fost şubreziţi: ceea ce a vrut autorul să spună (o hermeneutică romantică desuetă), ceea ce a vrut textul să spună (eşuînd într-un structuralism care dezgroapă schele) şi ceea ce cititorul a înţeles (un cititor exilat, şi el, pînă la a fi un produs al textului). Interpretarea pare pierdută între „divinaţie“ şi aberaţie, în măsura în care structura nu e textul, la fel cum harta nu e teritoriul. Criticul cade adesea pradă unui, mai degrabă, disperat, nu doar clişeistic: „Autorul scapă oricărei încadrări“. Şi asta poate pentru că literatura, în special, cea postmodernă, pare să dejoace un mecanism intelectual de extragere a sensului, prin care „o situaţie anterioară ce apare brusc desfigurată“ întîlneşte o „strategie ce reorganizează reziduurile“, după formula lui Ricoeur. Aş spune că Sindromul Robinson se încadrează într-o producţie de text care mizează, şi ea, pe această mişcare inversă: structurarea vizează destructurarea, desfigurarea. Textul se „organizează“ pentru a indica reziduul, punctul orb din care porneşte drumul către sens. Dacă ar fi să fac un […]