Complotul unei poveşti

A devenit, poate, absurd de greu să ne mai apropiem de textele literare, mai ales de cele catalogate ca fiind posmoderne, în măsura în care fiecare dintre termenii unei posibile triangulaţii a sensului au fost şubreziţi: ceea ce a vrut autorul să spună (o hermeneutică romantică desuetă), ceea ce a vrut textul să spună (eşuînd într-un structuralism care dezgroapă schele) şi ceea ce cititorul a înţeles (un cititor exilat, şi el, pînă la a fi un produs al textului). Interpretarea pare pierdută între „divinaţie“ şi aberaţie, în măsura în care structura nu e textul, la fel cum harta nu e teritoriul. Criticul cade adesea pradă unui, mai degrabă disperat, nu doar clişeistic: „Autorul scapă oricărei încadrări“. Şi asta, poate pentru că literatura, în special cea postmodernă, pare să dejoace un mecanism intelectual de extragere a sensului, prin care „o situaţie anterioară ce apare brusc desfigurată“, întîlneşte o „strategie ce reorganizează reziduurile“, după formula lui Ricœur. Aş spune că Sindromul Robinson se încadrează într-o producţie de text care mizează, şi ea, pe această mişcare inversă: structurarea vizează destructurarea, desfigurarea. Textul se „organizează“ pentru a indica reziduul, puncul orb din care porneşte drumul către sens. Dacă ar fi să fac un act […]