Condiţia postumană

„confesează-te, fiu după om,/ descartes ți-a dat minte şi corp,/ maşina te-ntinde în piele şi foc,/ maşina-ți dă piele-apoi foc,/ întîi piei, apoi foc.“ Versurile se pot citi pe prima pagină a cărții lui Vasile Mihalache, mort după om. În realitate, ele deschid un volum care vorbește despre un set de idei aflate încă în avangarda teoretică actuală, pentru care spațiul cultural românesc are puțină răbdare. Dar nu trebuie ignorat faptul că, în ciuda tonului ei parțial liric, parțial profetic, ea vine în literatură la pachet cu un întreg sistem. mort după om este prima carte de poezie de la noi care vorbește în mod asumat și deliberat de­spre „condiția postumană“. „Numai cîțiva dintre noi pot să afirme că am fost dintotdeauna oameni sau că sîntem doar asta“, pare să afirme Vasile Mihalache pe urmele lui Rosi Braidotti (cea din Postumanul). Trimiterea la Descartes reia una dintre cele mai vechi probleme ale metafizicii occidentale, dualismul minte-corp (la fel ca majoritatea opozițiilor binare și a dualismelor, dualismul este respins de postumani). Din poziția de „Om“ depășit, care trăieș­te cu iluzia centralității sale, te poți întreba: Ce vrea să spună această carte plină de ironii și aluzii pe fiecare pagină? Că perioada […]