Corespondență Henry Mavrodin – Corneliu Baba

De la moartea lui Corneliu Baba (1997), aproape an de an, în preajma zilei de naștere a pictorului  (18 noiembrie), elevul său, Henry Mavrodin, concepe două scrisori: o scrisoare către maestru şi o alta apocrifă. Observator cultural publică, din nou, acest schimb epistolar.

*

Maestre drag,

Aparent prea puțin plauzibilă doar de la o toamnă la alta, prezența neîndoielnică a absurdului înconjurător tinde, parcă, să-mi rarefieze comoditatea încrederii în rațiune, și nu din senin, pentru că, de-a lungul timpului, am mai avut o seamă de aluzii premonitoare. Pînă să vă ajungă, scrisoarea va mai fi deschisă și‑mi justific disconfortul pentru cazul în care ar fi și vizibil. Între timp, am completat opt decenii, fără regrete și fără surprize, poate pentru că nu le-am provocat. Neajunsurile firești se prevalează onorific de prodigiile legii compensației, ce-mi menține laolaltă starea asemănătoare impresiei de plutire, cauzată, parcă, de o redusă acțiune a gravitației, fiind totodată stăpînit și de bucuria conștientă prin mîngîierea întredeschiderilor; poate prima formă intuitivă a umanizării memoriei; aceeași memorie ce îmi dă și pace, rămînîndu-mi, doar pe alocuri, debitoare cu imagini cîndva aparent nesemnificative, pe lîngă cele înregistrate abuziv și aleatoriu.

De-o vreme gîndesc asemeni propriei biblioteci, prin înțelepciuni contradictorii, precum fiecare din rafturile sale, posibile copii ale aparenței ideii de raft. Nici contextul nu pare să scape rigorilor acelorași imitații ale aparențelor Modelului; ar fi atît de bine imi­tat totul, împreună cu erorile inerente din original – evitate fiind astfel și eventualele suspiciuni –, încît existența lumii n-ar putea fi pusă la-ndoială de supoziția că n-am trăi în originalul acesteia, mai ales fiindcă stăpînim prototipul iluziei, și nu fără eforturi uneori extenuante. Vă și-ntrebasem, nu demult, dacă credeți în existența lumii și intuiesc că nu-mi veți răspunde.

În virtutea protecției aceluiași absurd, am putea solicita fără temeri logicii imitației un răgaz, un fel de armistițiu în limitele căruia să putem construi, măcar și temporar, un prezent responsabil, deși începe, parcă, să prindă contururile unui temei și ipoteza ce sugerează c-am fi subiectul unei eventuale probe; în cel mai bun caz, al probei generale.

Paralel absurdului colateral, identific cu reală consolare excelența cîtorva forme tridimensionale, ce încă se detașează de acesta, prin fidelitatea respectării contractului privilegiat și de reciprocă neagresiune al acestora cu aerul; forme pe care lumina nu conteneș­te să le redescopere, de fiecare dată, cu alte imprevizibile umbre.

Din cînd în cînd însă, tristețile-ngropate de vii dau florile de-o parte și se-ntorc, găsindu-și locurile natale ocupate. Sentimentele, cum știți, continuă să-mi rămînă la ușa atelierului – unicul mod spre a-mi proteja intuițiile de instabilitate; incompatibile, dar și din decență, acestea nu insistă și nici îngerul păzitor nu intră fără să bată întîi la ușă.

Generos, prezentul îi cedează trecutului tot avutul său, lăsînd viitorul mereu descoperit, în vederea previzibilei coerențe. În avantajul destinului său literar, memoria, bătrîna biciuitoare, va fi stilizată în limitele priceperii, fiindu-i controlate totodată și rigorile punctuației dintre riduri.

 

P.S.: După mărturiile lui Homer, Poseidon adora banchetele etiopienilor, informație pe măsura căreia, mai nou, am construit prilejul unei incursiuni, în temeiul cunoașterii gusturilor zeului, fără intermediar, și nu neapărat pentru a le compara cu cele proprii. Scopul major ar fi ieșirea din cerc, fie și tutelată de absurd.

 

Noapte bună, Maestre!

Noiembrie 2017

H.M.

 

Scrisoare apocrifă a pictorului Corneliu Baba
către Henry Mavrodin

Dragul meu,

Știind că nu vei avea nici acum îndoieli, îți mărturisesc că am mai visat; de data aceasta, mai adînc, fiindu-mi astfel și imposibilă de­scrierea pe care aș fi putut s-o-ncerc cu un vis în imagini, ce s-ar fi descalificat oricum prin traducerea sa în cuvinte.

Deși exclude asemănarea cu orice experiență, visul acoperă toate valențele firescului și complexitatea sa este neîndoielnic majoră celui în imagini, chiar lipsit pînă și de conflictul de voință, de simboluri sau culori ori de miracolul premonițiilor. Acțiunea răbdătoarei selecții pare să fi eliminat tot ceea ce în noul conținut al visului ar mai fi putut apar­ține comunelor aparențe ale înfățișării sale. Dacă visul în imagini disprețuiește regulile logicii curente, cel despre care-ți scriu nu este disprețuitor și, la rîndul lor, acele reguli, nefiind constrînse să se apere, rămîn inofensive, dar nu și vulnerabile.

Coordonat de propria sa estetică, visul, cu fluida sa lipsă de prejudecăți, umple formele imprevizibilelor capacități ale memoriei neînregistrate, cum ar fi, spre pildă, cu întreruperile, imperceptibile altfel, ale respirației afective, cu pauzele inegale alăturate zgomotului mototolirii unor foi, cu intențiile sau cu începutul unor gesturi neduse pînă la capăt ori cu ale imaginilor oglindite pe care memoria curentă, de asemeni, evită să le înregistreze, poate și din pricina normelor discreției excesive cu care este dotată.

Eliberat de orice control conștient sau subconștient, visul părea strîns îmbrățișat de ordinea severă a priorităților propriilor sale intensități, insinuîndu-se fără nevoia de impulsuri, nevroze sau dorințe; și pentru că am visat la frontiera întunericului cu lumina, părea să fie alcătuit, aproape în egală măsură, din ambele.

Precum Pleiadelor, care se vor regăsi mereu pe pieptul albastru al Constelației Taurului, nici visului meu nu i se găsesc motivații sau justificări, pe același criteriu al lipsei memoriei vizuale a timpului.

Iartă-mi, Mao, neputința definirii substan­ței visului; știu că nu ești indiferent dimensiunilor posibile, și cu atît mai atent la cele învăluite.

 

Cu bine, Mao!

2017