CORPUL/SPAŢIU VITAL. Strigăte şi şoapte (I)

La început, interiorul său nu era locuit de nimeni. Trupul său nu era decît o carapace, chipul – o mască îndărătul căreia nu se găsea un obraz. Şi pentru că nimicul era tot ce cunoştea, se hotărî să comenteze vidul care îl înconjura, începu să scrie o carte despre Nimic  (1.); în fiecare noapte, fiinţele fără corp îi invadau creierul, viaţa începea să curgă în forme ameţitoare, în capul său se înghesuiau cuvinte fantastice. Şi, ca să nu explodeze în mii de particule infime, ca să nu rămînă decît un şuvoi repezit de sînge, umplea cu ele sute de pagini şi apoi urla  (2.), striga asemenea Sfîntului Anton: „Am văzut născîndu-se viaţa, am văzut începutul mişcării. Sîngele se zbate atît de puternic în mine încît o să-mi spargă venele. Am poftă să zbor, să înot, să latru, să rag, să urlu. Aş vrea să am aripi, să am o carapace, o scoarţă, să scot fum pe nări, să am o trompă, să-mi răsucesc trupul, să mă risipesc peste tot, să fiu în toate, să mă volatilizez ca mirosurile, să mă dezvolt ca plantele, să curg ca apa, să vibrez ca sunetele, să scînteiez ca lumina, să mă aciuiesc în toate […]