Creierul & inima

Să începem cu un fragment din Frînghia înflorită, dintr-un text fără titlu, cum sînt toate în acest volum-poem al lui Radu Vancu: „Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi/ cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,/ cînd te lasă inima să-l visezi:// «Dragule, în fiecare dimineaţă,/ de pe la 4-5, în pieptul meu/ un bătrîn cu ochii plesniţi// citeşte cu degete tremurătoare/ ca vocea ta de atunci/ poeme despre noi în Braille.// Şi cum citeşte el, pămîntul se luminează/ precum cerul la răsărit,/ cînd se luminează de tot// te văd aplecat deasupra sicriului,/ îmi ţii capul în palme şi strigi,/ cu faţa luminată de bucurie,trăieşte, trăieşte!,// mi-e aşa de drag să te privesc,/ te uiţi la mine cu ochii plini de speranţă/ ai unui animal crescut pentru sacrificiu.// Apoi Dumnezeu îşi face vizita printre sicrie/ cum îşi face doctorul vizita prin saloane./ Şi, în vreme ce tu îmi faci respiraţie artificială,// aşteptînd paramedicii, El trece printre morminte/ plin de importanţă, însoţit de arhangheli & serafimi/ ca de un ciopor de rezidenţi & asistente.// Iar noi, morţii, ne tînguim din sicrie/ precum un cîrd de bolnavi din patul de suferinţă,/ cerşind un diagnostic cît mai răsunător.// Chiar dacă rezidenţii & asistentele/ […]