În Bacalaureat familia este cîmpul de acțiune al explorărilor lui Mungiu. Aceasta este înțeleasă atît ca locul în care găsim un „adăpost“ (un spațiu de ocrotire), dar și ca un spațiu de formare, în care iau naștere ideile morale. În familie se naște ceea ce am putea numi rațiunea noastră practică. De aceea, lumea care îl are în centrul ei pe doctorul Romeo Aldea (interpretat ireproșabil de Adrian Titieni) nu poate fi decît un experiment de gîndire etică, filmul construind spații încărcate eminamente moral.
Spațiul social redat de Mungiu poate fi descris în cuvintele lui Peter Sloterdijk: „Între un sistem care se gîndește pe sine ca posibilitate între temniță și haos, punctul de reper lipsește, la fel ca și perspectiva de centru al unei critici coercitive“. În Bacalaureat, problema majoră este imposibilitatea normativității într-o societate incapabilă să joace după reguli și în care legea există numai scriptural. Valoarea fundamentală a acestei lumi sociale este cinismul, despre care tot Sloterdijk scrie că se hrănește dintr-un „realism înrăit, din care oamenii își împărtășesc surîsul diform al imoralității publice. Mințile ascuțite și obișnuite cu cele lumești de peste tot acumulează o știință mondenă, care se mișcă cu grație între realități nude și fațade convenționale […] de peste tot se transmit semnale ce pătrund în gîndirea serioasă, semnalele unui radical scepticism privitor la etică și la convențiile sociale; toată lumea pare să creadă, într-o oarecare măsură, că acestor reguli universale nu li se supun decît nătărăii, iar luminații îi privesc cu un zîmbet șmecher și seducător“ (Critica rațiunii cinice). Cinismul este și „valoarea“ fundamentală a lumii în care trăiește doctorul Romeo Aldea, o societate în care regulile și legile există de multe ori doar pe hîrtie și care e structurată eminamente într-un mod antikantian, fiind lipsită de imperative. La fel ca în 4,3,2, personajul interpretat de Vlad Ivanov reprezintă personificarea perfectă a cinismului. Polițistul Ivanov, cel care ar trebui să fie factorul care aplică și impune legea, este omul la care mergi tocmai pentru a ocoli legea, individul care acționează cu gradul cel mai mare de „realism“ în condițiile date. El știe foarte bine că „pentru a supraviețui trebuie să urmăm școala realității […] limba celor bine intenționați numește asta maturizare“.
Filmul lui Mungiu prezintă o logică a structurii cinice. Autoconservarea socială și individuală, supraviețuirea în lumea din Bacalaureat se discută tocmai la acest nivel al cinismului. Bacalaureatul este, în acest caz, examenul de maturitate, o maturizare la școala realității postcomuniste. Eliza (Maria Drăguș), eleva premiantă, admisă la două unversități de prestigiu din Anglia, are nevoie de o notă mare la examenul de bacalaureat pentru a-și asigura bursa la facultate. Dar ceea ce pare a fi o certitudine este zdruncinat de faptul că fata este victima unei agresiuni înainte de examen, care o face incapabilă să se concentreze și să ia o notă bună în vederea asigurării bursei. Intră astfel în scenă tatăl Elizei, hotărît să rezolve problema, chiar dacă aceasta înseamnă încălcarea legii și, implicit, a principiilor sale morale de doctor de provincie corect, care nu ia șpagă de la bolnavi. Sîntem în fața unei parabole etice: situația dezastruoasă provocată de agresiunea a cărei victimă este Eliza și ilegalitatea (aranjamentul, ocolirea legii) necesară asigurării bursei care face posibilă o viață în Occident, departe de acea lume în care ilegalitatea este adevărata lege. Personajul interpretat de Titieni este el însuși supus unui examen la școala „realismului“, fiind obligat să se descurce în condițiile unei societăți care nu joacă după reguli, care preferă să se descurce, adică să trăiască din nou în realitatea PCR (pile, cunoștințe, relații), rămasă neschimbată odată cu dispariția totalitarismului. În acest punct, sînt din nou demonstrate calitățile excelente de scenarist ale lui Cristian Mungiu. Pornind de la această întîmplare izolată, regizorul reușește să redea întreaga textură și eșafodajul complex al societății corupte în care trăiesc Romeo Aldea și fiica acestuia. În vederea aranjării examenului, doctorul se vede nevoit să intre el însuși în labirintul extrem de ramificat al corupției locale. Prin intermediul descurcărețului polițist Ivanov, Romeo este pus în legătură cu cei care pot aranja examenul de bacalaureat al fiicei. Răul (actul ilegal) devine condiția evadării Elizei. Văzute din perspectiva părintelui, cîți pot condamna acțiunile doctorului Aldea? Mungiu arată relativismul și marasmul în care trăiesc oamenii obligați să supraviețuiască într‑o asemenea situație. Prețul supraviețuirii și evadării fiicei este plătit de tată, care e dispus să se compromită de dragul fiicei. O parabolă kantiană mai bună nici că se putea. Imperativul categoric ar fi dictat ca Romeo să facă abstracție de faptul că este tatăl Elizei și să respecte legea, însă relația umană (relația paternă) și situația în care el se găsește arată tocmai imposibilitatea aplicării unei etici kantiene. Filmul se îndreaptă în direcția dilemei etice atunci cînd tatăl trebuie să îi explice fiicei de ce este necesară încălcarea legii. În acest punct, replicile pe care personajul interpretat de Titieni trebuie să le rostească denotă un exces demonstrativ și explicativ. Mungiu vrea să își convingă publicul cu orice preț de captivitatea situației în care doctorul este prins. Adesea îl auzi pe Romeo (Titieni) explicîndu-i fiicei că a încercat să fie corect timp de 25 de ani, însă societatea l-a învins, și că el și soția sa (interpretată destul de plat de Lia Bugnar) au trebuit să supraviețuiască plătind un preț scump. Era limpede, în situația dată, că Romeo și soția sa au trebuit să îndure foarte multe umilințe pentru a supraviețui într-o societate coruptă. Era limpede că generația reprezentată de Romeo era generația de sacrificiu. Nu mai era nevoie ca personajul tatălui să fie o portavoce pentru discursul moral.
Mungiu a ales, de această dată, să fie mult mai explicit și să încalce etica realismului cinematografic (respectată atunci cînd personajul lui Titieni nu își arată starea emoțională prin care trece decît într-o singură scenă). Realismul ar fi cerut abținerea de la un comentariu al situațiilor prin intermediul vocii personajului. Deși în unele scene păcătuiește prin excesul demonstrativ, Bacalaureat e un tur de forță din multe puncte de vedere (scenaristică, actorie, stăpînirea extraordinară a instrumentelor regizorale, mizanscenă, forța dramatică). Filmul este examenul de maturitate al unui mod de a face film, fiind rodul unui stil regizoral încărcat etic, pe care Cristian Mungiu este în deplinătate stăpîn.