Criticul sa puna umarul si la evolutia teatrului, nu numai la istoria lui!

Nu poate fi rost mai important al criticii decit sa trimita lumea la teatru. Daca, din cei ce citesc cronica, macar jumatate ajung in sala de spectacol, punctul a fost cistigat. Nu i-am inteles niciodata pe criticii care critica. Ori vor sa exhibe pure exercitii de stil (recunosc ca nu am nici un gust pentru goliciunea de informatie si idee), ori vor sa se descarce umoral (si pe cine intereseaza umorile lor?), ori, si mai rau, vor sa se achite pentru rafuieli personale. si aici deja sintem in jurisdictia imoralului: desi se intimpla atit de des, spatiul public n-ar trebui transformat in arena micilor meschinarii. O singura exceptie valideaza discursul raspicat, dar nu invectiva: sfinta convingere. Nu sint, recunosc, mare amatoare de polemici (n-as simti nici o lipsa daca genul ar disparea cu totul), dar cind ideea incinge si obsedeaza criticul, atunci bietului de el nu-i ramine decit s-o exprime. Oricite reactii ar stirni. Altfel, sa se apuce de scris doar ca sa desfiinteze un spectacol mi se pare curata pierdere de timp. Iar circumstantele sint cu atit mai agravante daca obiectul criticii se refera la incercarile tinerilor. Nimic nu-l justifica pe criticul cu pretinsa experienta care, hirsit si cu […]