Cu nerv, fără nervi

E greu să faci musical. Iată un truism pe care, paradoxal, nu îl crede prea multă lume în România, unde acest gen de teatru este încă o mare necunoscută culturală, în ciuda unor certe reuşite, dar mai ales din cauza unor lamentabile eşecuri. De ce propoziţia de mai sus e privită cu neîncredere şi cu o oarecare undă de dispreţ, în general, nedisimulată? Poate şi pentru că din ea lipseşte un termen care schimbă complet datele problemei. E greu să faci musical bine. Adică un spectacol de teatru a cărui miză estetică nu este diferită de cea a spectacolului de proză, care reuşeşte nu doar să amuze, ci și să capteze şi să implice publicul, să-l facă să reflecteze, cu aceeaşi forţă, la diferitele aspecte de ordin social, personal, cultural sau politic pe care le pune pe tapet. Diferenţa stă în convenţie, în modul în care muzica se inserează în discursul scenic, în aşa fel încît textul cîntat să „curgă“ natural din cel vorbit, şi invers. Muzica este aici o informaţie complementară, nu o ilustrare, iar spectacolul este un tot, nu o succesiune de pauze muzicale în trama poveştii.  E greu să faci musical bun şi bine. Pentru că există […]