Cultura națională dincolo de fracturi

Cît de actuală mai este tema privitoare la locul, rolul și valoarea culturii române? În perioada interbelică, la care ne raportăm și astăzi ca la o veritabilă Renaștere românească, această problemă a frămîntat mințile unor gînditori precum Lucian Blaga, Mircea Eliade sau Emil Cioran. Se poate spune că această temă fundamentează spiritul întregii epoci interbelice, conferindu-i specificul care continuă să ne atragă irezistibil, cu toată ambiguitatea primejdioasă pe care i-o conferă proximitatea problemei naționale, presupusă a fi – într-o Românie tot mai „cosmopolită“, mai „liberală“ și mai „postmodernă“ – inactuală, extremistogenă și incorectă politic. O soluție de evitare a spinoasei probleme a fost fracturarea conceptului unitar de „cultură națională“, în urma căreia „naționalul“ nu este nimic mai mult decît o determinare accidentală, eventual locativă a unei culturi europene care numai întîmplător se numește cultură română. Esențiale vor fi considerate determinațiile generale sau universale în dauna celor particulare sau locale: valoarea europeană sau universală a culturii române, succesul unor scriitori sau intelectuali români în afara granițelor țării, într-un cuvînt, performanțeleatinse de reprezentanții culturii „române“. Într-un asemenea orizont, asemănarea dintre cultură și sport este inevitabilă: ca și sportivii, oamenii de cultură din România nu mai sînt legaţi decît de numele comun al […]