Cum a fost purificată naţiunea română?

Cartea lui Vladimir Solonari Purificarea națiunii, publicată recent în traducere românească, este mai mult decît o istorie a Holocaustului în România, ea aduce o contribuţie substanţială la înţelegerea felului în care s-a constituit naţiunea română modernă în raport cu minorităţile sale etnice.

Cartea îşi propune să explice „de ce“ şi „cum“ a fost posibil un masacru de asemenea proporţii într-un stat, pînă la urmă democratic, pînă în 1938 (cu toate lacunele şi defectele inerente, de înţeles în epocă). Pentru aceasta, lucrarea reconstituie întregul eşafodaj intelectual şi ideologic al proiectului de „stat naţional“ pe care elitele româneşti l-au elaborat, definit şi aplicat începînd cu mai bine de o jumătate de secol înaintea Primului Război Mondial şi care va fi reinterpretat şi radicalizat după aceea. Autorul se străduie să descîlcească nenumăratele raţionalităţi, interese şi moşteniri de ordin politic, cultural, intelectual, economic şi social ale acestui proiect – un demers ambiţios şi cu bătaie lungă, fără de care s-ar putea crede că moartea şi suferinţa teribilă a sutelor de mii de evrei şi romi în cel de-Al Doilea Război Mondial s-au datorat doar viziunilor perverse ale unui dictator excentric, produse într-o conjunctură excepţională, impusă din afară.

Virajul „filonazist“ al liderilor politici ai României

Marea întrebare la care autorul caută să răspundă în această lucrare este următoarea: cum se face că un proiect atît de sîngeros a întîmpinat rezistenţe atît de minime în momentul în care s-a decis punerea lui în aplicare? Mai mult, cum poate fi explicată adeziunea la această idee a atîtor oameni politici şi intelectuali ai vremii, dintre care mulţi nu erau nici antisemiţi sau xenofobi înveteraţi, nici apologeţi ai unui stat autoritar şi cu atît mai puţin adepţi ai unor măsuri de exterminare în masă? Conjunctura internaţională – şi anume, ascensiunea fascismelor în anii 1920-1930 – este, bineînţeles, luată în calcul şi analizată cu grijă. Autorul ne aminteşte, între altele, că apropierea României de Germania nazistă şi de ţările Axei nu a fost una „firească“, ţinînd cont de tradiţia francofilă a elitelor româneşti. Setea de răzbunare faţă de URSS şi recuperarea Basarabiei, anexată de sovietici în iunie 1940, a fost în mare măsură determinantă în această dinamică a politicii internaţionale a Guvernului României. Şi totuşi, zelul cu care conducerea României a ştiut să se angajeze în campania lansată de germani în Est şi în special rolul pe care şi l-a asumat în „operaţiunea finală“ – de expulzare şi exterminare a evreilor – i-au impresionat, la început, pînă şi pe liderii nazişti. Virajul „filonazist“ al liderilor politici ai României şi al Conducătorului (I. Antonescu) pare cu atît mai surprinzător cu cît aceştia nu proveneau dintr‑un partid fascist (legionarii fuseseră distruşi după lovitura de stat eşuată din ianuarie 1941), ci din politica românească mainstream.

Autorul ne arată felul în care ideea de „stat naţional“ (i.e. un stat constituit pe baza unei naţiuni etnice dominante) a fost edificată în sînul elitelor româneşti prin diminuarea drepturilor politice ale celorlalte grupuri etnice, definite tot mai mult drept „străine“, în ciuda constrîngerilor impuse la Conferinţa de Pace de la Paris, care obliga România, în schimbul recunoaşterii internaţionale pentru noile teritorii incorporate, să respecte drepturile minorităţilor. În condiţiile în care România dobîndise un dar copleşitor (populaţia şi teritoriul României au crescut de mai bine de două ori, iar rata minorităţilor crescuse la aproape 30%, concentrate mai ales în oraşe), un nou ideal se cerea a fi inventat. Acest ideal trebuia să fie statul naţional, în sînul căruia românii urmau să (re)devină majoritari în toate teritoriile şi în toate ramurile. Lucrarea destramă un ghem de fire discursive care duc la emergenţa, în anii 1920, a unui naţionalism etnic etatist care devine, în anii 1930, o ideologie dominantă, împărtășită de aproape toţi intelectualii şi oamenii politici români ai vremii. Diferenţa dintre naţionalismul unui ţărănist şi cel al unui legionar era una de intensitate, nu de substanţă. La sfîrşitul anilor 1930, ideea omogenizării etnice a României făcea obiectul unui consens generalizat în rîndurile elitelor româneşti. În august 1939, ea devenise program naţional. Statul român era pregătit pentru această „dureroasă, dar inevitabilă acţiune“.

Ideea în sine de eradicare a „străinilor“ din corpul naţional nu era nouă. Germania nazistă a dat tonul, dar proiecte similare, concepute şi aplicate în diverse forme de către „state-grădinar“ (Z. Bauman), au circulat în mai multe state europene, inclusiv în URSS stalinistă (filtrate printr-o „concepţie de clasă“). „Originalitatea“ proiectului românesc de „purificare naţională“ rezidă, între altele, în alegerea unor „provincii model“ (Basarabia şi Bucovina), în care urma să fie realizată utopia naţiunii „pure“, în condiţii de lucru „ideale“, prin abolirea completă a statului de drept. Aceste provincii erau concepute totodată ca nişte bastioane împotriva unor eventuale invazii din Est.

Recuperarea Basarabiei şi a Bucovinei s‑a dovedit a fi deosebit de sîngeroasă. Satele prin care trecea Armata română deveneau scenele unor pogromuri de o cruzime apocaliptică. Într-un şir de localităţi, civilii evrei, inclusiv copii, femei şi bătrîni, erau concentraţi, duşi în afara satului şi masacraţi. Actele de cruzime, aparent gratuite, presărau întregul proces. Arbitrarul şi samavolnicia făceau parte din „etosul“ jandarmilor şi pînă în acel moment. Iar antisemitismul, ingredient constitutiv al „culturii“ administrative (Michael Mann), acum devenit şi ideologie de stat, a exacerbat aceste trăsături, amplificîndu-le pînă la o intensitate ucigătoare.

Chiar şi un cititor avizat se poate îngrozi la lectura paginilor în care autorul descrie şi analizează – cu sobrietate academică – participarea populaţiei civile la masacre, dar şi la prădarea evreilor şi a proprietăţilor acestora. Rapoartele prezentate de militarii români înşişi arată că, pînă la venirea Armatei române, numeroase grupuri de civili s-au dedat jafurilor şi actelor de violenţă, încurajaţi de zvonuri despre impunitatea oricăror forme de agresiune faţă de evrei. Ca şi în alte părţi (de exemplu, Jan T. Gross vorbeşte de manifestări asemănătoare ale civililor polonezi în masacrul din Jedwabne şi alte localităţi în iulie 1941), interesul principal în aceste manifestări de violenţă era, totuşi, acela de jaf şi pricopsire, nu de ucidere în masă. După intrarea militarilor români în localităţi, violenţele au luat o formă mai organizată. Pentru a-şi uşura munca, jandarmii români au recrutat localnici voluntari, care urmau să se ocupe de sarcinile cele mai grele şi ingrate.

Autorul se arată totuşi capabil să desluşească nuanţe şi chiar pete de lumină în acest tablou în general sumbru. Astfel, anumiţi militari de rang înalt au protestat, e drept, cam timid, faţă de modul considerat excesiv de violent în care alţi colegi au ştiut să organizeze masacrele. Totodată, gradul de violenţă şi amploarea masacrelor, dacă nu săvîrşirea lor de fapt, depindea destul de mult de ofiţerii de nivel mediu, asupra cărora cădea sarcina de bază a procesului de epurare şi care, prin urmare, nu erau lipsiţi de o anumită marjă de manevră în acţiunile lor, pe care o înclinau într-un sens sau altul. Nici populaţia civilă nu este reprezentată în termeni exclusiv negativi în raport cu evreii. De exemplu, nu în toate satele, tîrgurile şi oraşele din Basarabia au avut loc omoruri în masă. De altfel, distribuirea violenţei în cele două „provincii-model“ şi în Transnistria arată o constantă, analizată în trecere de autor. Spre deosebire de Basarabia, în Bucovina procesul de „purificare“ n-a decurs la fel de constant şi fără obstacole. Această diferenţă se poate explica prin zelul scăzut al militarilor şi funcţionarilor români din Bucovina. Cazul lui Traian Popovici, primarul oraşului Cernăuţi, care a făcut foarte mult, în acele condiţii, pentru a apăra soarta unui număr cît mai mare de orăşeni evrei, este emblematic. Dar Bucovina mai prezintă o diferenţă notabilă: populaţia civilă din această provincie s-a dedat într-o măsură mai mică la acte de violenţă şi jaf. În mai multe rînduri, populaţia civilă a unor sate din Bucovina şi-a apărat chiar vecinii evrei, cu riscurile inerente. Mai mult, comportamentul populaţiei civile din Transnistria faţă de deportaţii evrei era vizibil mai favorabil decît cel al civililor din Basarabia. Concluzia pe care autorul o trage, cu oarecare prudenţă, din această constatare este că „această degradare în masă a localnicilor din Basarabia şi Bucovina, sugerată de toate sursele existente, a fost o consecinţă tragică a politicilor de epurare etnică“. Altfel spus, comportamentul localnicilor în timpul Holocaustului a depins de politica Statului faţă de minorităţile etnice în epoca precedentă. Această concluzie provizorie este, de altfel, ridicată la rang de ipoteză şi cercetată, cu lux de documente şi mărturii, de Diana Dumitru, în cîteva articole şi acum într-o carte în curs de apariţie la Cambridge University Press.

Un apel la memorie

În toamna anului 1942, Antonescu a ordonat „suspendarea“ deportărilor şi a recomandat o mai mare supleţe în raport cu minorităţile etnice, inclusiv evreii. Cauzele ţin de un calcul strategic mai degrabă decît de o renunţare completă la politica de „purificare naţională“, care a continuat sub alte forme. Atitudinea fermă a autorităţilor americane față de posibila reluare a deportărilor a avut cu siguranţă un anumit impact în procesul de decizie. Nu este neglijabilă nici motivaţia practică a deciziei de „suspendare“ a deportărilor: experimentul „provinciilor model“ şi politica de românizare s-au dovedit un eşec răsunător în plan economic, marcat de incompetenţă şi corupţie la toate nivelele. Toţi aceşti factori au dus, prin urmare, la o înmuiere a măsurilor de „purificare a naţiunii“. Dar aceasta nu s-a datorat unei presupuse presiuni din partea unor personalităţi din epocă (cvasi-inexistente) şi cu atît mai puţin unei mărinimii şi toleranţe faţă de evreii din Regat, atribuite abuziv Conducătorului în unele scrieri revizioniste şi negaţioniste.

Lucrarea lui Vladimir Solonari poate fi citită ca o pledoarie pentru umanism şi toleranţă într-o lume modernă încă dispusă să schimbe „inocenţa“ pe „puritate“, pentru a-l parafraza pe Michel Tournier. Societatea poloneză, între altele, a trecut deja printr-un „travaliu de memorie“ cu privire la implicarea polonezilor în Holocaust, mai ales în urma lucrării lui Jan Gross, The Neighbors (Vecinii). În România, şi cu atît mai puţin în R. Moldova, acest subiect este tratat în continuare cu un soi de „conformism de rezistenţă“ de către decidenţi şi agenţii intermediari (cum ar fi profesorii de istorie), dacă nu chiar printr-o negare pe faţă, în lipsa unei dezbateri publice reale. Dar această carte are o relevanţă certă şi pentru prezentul şi viitorul imediat al societăţilor noastre. Discursul care circulă în prezent în spaţiul nostru public cu privire la diverse minorităţi, dar şi faţă de refugiaţii din Orientul Mijlociu şi Africa, se aseamănă ca două picături de apă cu limbajul naţionalist din interbelic. Cu singura deosebire că cei de atunci nu ştiau la ce va duce acel discurs, pe cînd noi ştim sau ne complacem în ignoranţă. Cartea lui Solonari este, aşadar, un apel la memorie, adresat nouă tuturor, nu doar unor specialişti setoşi de erudiţie. Să-l ascultăm deci cu grijă şi luare aminte.

Vladimir SOLONARI
Purificarea naţiunii. Dislocări forţate de populaţie şi epurări etnice în România lui Ion Antonescu, 1940-1944

Traducere de Cătălin Drăcșineanu
Editura Polirom, Colecţia „Studii româneşti“,
Iași, 2015, 424 p.