Cum învățăm să deconstruim trecutul învățat cîndva?

„Atenţiunea principală a acestei istorii se va îndrepta mai mult asupra acelor români, a căror viaţă a fost şi este mai bogată în fapte şi rezultate. Aşa sînt cei din regatul de azi al României. Aceştia au dus în trecut o viaţă aproape neatîrnată, iar acum alcătuiesc un puternic şi respectat stat în răsăritul Europei. La Românii supuşi – de peste Carpaţi, Prut şi Dunăre – istoria se va gîndi numai atunci, cînd împrejurările îi vor îngădui sau îi vor sili să se facă  a se vorbi şi de dînşii“ (Theodor Aguletti, Istoria românilor, Bucureşti, 1914). Am ales să deschid această cronică cu un scurt fragment dintr-un manual școlar românesc publicat cu puțin timp înaintea declanșării Primului Război Mondial. Aceste cîteva rînduri sînt extrem de sugestive; ele au rolul de a evidenția un truism pe care de prea multe ori îl ignorăm: istoria – mai bine zis discursul istoric – reprezintă constructe lingvistice care redau într-o manieră prospectivă un trecut ce trebuie să corespundă exigențelor prezentului. Dialectica amintire-uitare Cartea Cătălinei Mihalache explorează chiar acest paradox: existența lingvistică, altfel spus discursivă, a istoriei, o istorie colportată prin intermediul manualului, cizelată prin apelul la memoria colectivă, transmisă ca adevăr irefutabil și, în […]