Cum ne văd artiștii

Legendara ostilitate profesională dintre artiști și critici se bazează, ca orice element de folclor, și pe ceva real. Stînd față-n față în sala de spectacol, lumea își închipuie că raporturile creatori-comentatori sînt beligerante, deși, de regulă, relațiile între cele două tabere sînt cît se poate de omenești și merg de la camaraderie la ignorare reciprocă. Prin natura ocupației lor, criticii teatrali au, din perspectivă cronologică cel puțin, ultimul cuvînt. Principalele forme prin care creatorii le pot răspunde public (pe lîngă scrisori deschise, replici în interviuri de promovare a spectacolului ori cu alte prilejuri) sînt transformarea lor în personaje și portretizarea caricaturală, ca persoane veninoase, frustrate, care-i „ucid“ pe dramaturgi, regizori ori actori. Dincolo de zîmbetul inițial, în toate cazurile se desprind o serie de trăsături care conturează un sumar portret-robot al felului în care sîntem percepuți. Prin ochii celor despre care scriem. Și criticii pot deveni actori Unul dintre clișeele cu îndelungată carieră e că, preponderent, cei care eșuează ca artiști se refugiază în scrisul despre teatru. Sînt cazuri de critici care au jucat în spectacole sau filme, dar nu eșecul artistic le-a determinat reorientarea, ci înțelepciunea de-a înțelege pentru ce ocupație sînt buni. Michael Billington, „cel mai longeviv critic […]