Cum stăm cu SMURD-ul în cultură

Un alt „caz Arafat“ pare că se repetă, de data aceasta în cultură. Ținta nu mai e SMURD, ci ICR, una dintre puținele instituții publice cu performanțe de la noi. „Dacă există ceva care mai funcționează bine, atunci trebuie distrus“, pare să fie deviza noastră autohtonă. Deci, să ne punem pe distrus!   Motive se găsesc: două, trei „culpe“, prin care un anume post TV privat a bagatelizat recent, cu rea-credință, tot ceea ce ICR a întreprins. A fost un atac dur, la baionetă, în urma căruia nu ICR-ul, ci postul cu pricina s-a compromis. Dezinformare? Comandă patronală? Lipsa minimei deontologii? De toate la un loc. Conducerii institutului i s-a adus acuza că ar fi prea personalizată. S-a discutat și despre „propagandă“ (hilar pentru acel post TV, el însuși ultrapolitizat). Nici un cuvînt însă despre autorii români traduși în străinătate (Adameșteanu, Lungu, Florian, Cimpoeșu etc.), despre turnee prestigioase (Radu Lupu, Cvartetul Belcea, Luiza Borac, Buruiană, Azoiței etc.), despre cinematografie (Puiu, Mungiu, Porumboiu), despre prezența la tîrgurile de carte din întreaga lume, despre montarea în premieră, în SUA, a operei Oedip. Nimic despre ecourile elogioase din presa internațională. A fost belire și atît.   Ce-am avea de cîștigat cu ICR-ul „trecut“ […]