Cvartetul Bretón
Sub egida Centrului Naţional de Difuzare Muzicală (CNDM) din Spania, în colaborare cu Filarmonica „George Enescu“, Institutul Cervantes din Bucureşti a organizat, la Ateneul Român, ca parte a Proiectului Europa, două concerte – în 15 şi 23 Octombrie 2017 – menite să familiarizeze publicul român deopotrivă cu tradiţia şi modernitatea creaţiilor pentru cvartet de coarde, semnate de cîţiva compozitori hispanici importanţi, de ieri şi de azi. Mă refer la Cvartetul Casals şi Cvartetul Bretón, ambele titulaturi omagiind, într-un fel, prestigiul violoncelistului catalan Pablo Casals şi al compozitorului madrilen Tomás Bretón. Proiectul datează din 2016, iar meritul inspiratei selecţii îi revine doamnei Alina Cantacuzino, coordonatoarea Sectorului de Cultură al Institutului Cervantes.
Fondat cu două decenii în urmă, în cadrul Şcolii Superioare de Muzică „Reina Sofia“ din Madrid; multipremiat la Concursurile de gen din Anglia şi Germania; invitat să onoreze cu prezenţa varii Festivaluri din Europa, America de Nord şi Asia ori scenele unor săli europene reputate, ca de pildă Wigmore Hall şi Carnegie Hall din Londra, Musikverein din Viena, Filarmonica din Köln, Concertgebouw din Amsterdam etc., Cvartetul Casals abordează un repertoriu vast şi diversificat, de la compozitorii renascentişti la clasici, romantici şi contemporani, cu un accent special pe opusurile autorilor spanioli. Sonorităţile extrem de fin şi de judicios nuanţate, plasticitatea, dar şi fermitatea pasajelor de virtuozitate, bucuria efervescentă de a cînta împreună, sincronicitatea stilistică, dar şi emoţională, arta de a suspenda expresia instaurînd o atmosferă magică sînt doar cîteva dintre atributele celor patru instrumentişti: Vera Martínez Mehner – vioara I, Abel Tomás – vioara a II-a, Jonathan Brown – violă, Arnau Tomás – violoncel. Nu întîmplător, li s-a acordat privilegiul de a cînta, anual, pe exemplarele Stradivarius păstrate în colecţia Palatului Regal din Madrid, formaţia devenind, din 2018, „în rezidenţa“ Palatului, pe parcursul întregii stagiuni de concerte.
Programul a debutat cu Cvartetul de coarde nr. 3 în Mi bemol major de Juan Crisóstomo Arriaga – „copilul minune“ supranumit „Mozartul spaniol“, născut în aceeaşi zi cu muzicianul salzburghez, pe 27 ianuarie, la o distanţă de cinci decenii (1806). Este şi motivul pentru care tatăl său îi alege şi prenumele Crisóstomo, cu gîndul la Chrysostomus, purtat de Mozart alături de celelalte trei, Johannes Wolfgangus Theophilus. Venerat în mediul cultural-artistic spaniol încă de la vîrsta de 11 ani, cînd începe să scrie opere reprezentate cu succes în Bilbao, oraşul lui natal, Arriaga moare înainte de a fi împlinit 20 de ani. După primele măsuri ale Cvartetului nr. 3, dezlănţuite în ritmuri contrapunctice viguroase, repartizate cu precizie pe spaţii supraetajate, dînd impresia unor construcţii şi volumetrii străvezii, aproape holografice, prima reacţie pe care o poate avea orice specialist, şi chiar şi un meloman autentic, este aceea că ascultă un Cvartet timpuriu al lui Beethoven! Doar o anume cantabilitate, cu tentă sentimentală, unele inserturi ritmice compacte, incisiv-repetitive, ca un ecou al celor tipic vivaldiene sau al acelei „frenezii mistice“ specifice epocii de aur a muzicii spaniole, îi departajează de cutezanţa temperamentului beethovenian. Faptul de a fi studiat la Paris, ca majoritatea artiştilor spanioli, îi conferă adolescentului Arriaga, pe de o parte, o dexteritate uimitoare în mînuirea scriiturii contrapunctice, deprinse la clasa lui Cherubini, pe de altă parte, îi privează muzica de nota distinctivă a ethosului iberic. Vom regăsi însă astfel de reminiscenţe în opusurile contemporanilor. Printre ei, Mauricio Sotelo, şcolit la Madrid şi Viena în domeniul muzicii electronice, ataşat profund de creaţiile veneţianului avangardist Luigi Nono, preocupat în egală măsură de interioritatea sunetului, dar şi de rădăcinile culturii orale autohtone, după cum vom descoperi şi predilecţia pentru aşa-numita klangfarbenmelodie (frumuseţea culorii sunetului) ridicată la rang de principiu de către Arnold Schönberg. Toate aceste caracteristici devin sesizabile în Cvartetul nr. 4, a doua lucrare din programul ansamblului Casals. Amprenta schönbergiană, analogă poate „expresionismului abstract“ din pictura spaniolă contemporană, este evidentă de la început, în sonorităţile translucide ce par a se întrupa din neant, pentru a se volatiliza în neant. Fondul acesta destul de straniu e perturbat de intervenţia unui episod în ritmuri pasionale de flamenco, a cărui apariţie efemeră e succedată de revenirea la starea iniţială, de linişte atemporală. Seara s-a încheiat cu Cvartetul nr. 14 în do diez minor op. 131 de Beethoven, ultimul în ordinea compunerii din trilogia finală şi cel mai îndrăgit de titan. Membrii ansamblului Casals, s-au dovedit a fi nişte exploratori versaţi ai psihologiei labirintice a grandioasei construcţii, unde dramatismul e spulberat de contemplare, contrapunctului acid, diabolic i se opun dantelăriile ritmico-melodice, şi unde implacabilul e convertit în erotismul mereu triumfător, definitoriu pentru stilul beethovenian.
Cvartetul Casals
În 23 octombrie, a venit rîndul Cvartetului Bretón, format în 2003 din muzicieni experimentaţi, a căror strategie repertorială se axează pe promovarea muzicii spaniole tradiţionale şi contemporane destinate cvartetului de coarde. Pe lîngă concertele susţinute permanent pe teritoriul Peninsulei Iberice sau la Festivalurile din Franţa şi Germania, membrii săi – Anne-Marie North – vioara I, Antonio Cárdenas – vioara a II-a, Iván Martín – violă, John Stokes – violoncel – sînt şi autorii integralelor cvartetelor de coarde şi cvintetelor cu pian de Jesús Guridi şi Tomás Bretón, Padre Soler şi Rosa Torres-Pardo înregistrate de Casele Naxos şi Columna. Prima piesă din program a fost Cvartetul de coarde nr. 7, De ultramar/De peste mări, al compozitorului contemporan Ramón Paús. Preocupările lui multidisciplinare, de la cele muzicale – jazz, muzică de film şi teatru, operă etc., pe care şi le desăvîrşeşte la Conservatoarele din Barcelona, Boston, Paris – la biochimie, pentru care urmează cursurile Universităţii din Barcelona, Paús este muzicianul emblematic al artistului zilelor noastre. Adept al eclectismului şi eterogeneităţii în creaţie, Paús consideră că „singura modalitate de a conferi naturaleţe muzicii este aceea de a o exprima liber, în combinaţie cu soluţii şi idei diverse, atractive pentru public“.
Muzica sa, de sorginte postimpresionist-expresionistă, e gîndită ca o alternare continuă de poliritmii fruste, ce se succed în volute, asemenea valurilor mării, şi de momente de puritate a cîntecelor de leagăn, cu reflexe din folclorul basc, sau altele, onirice, de o frumuseţe ireală, marcate de acea nostalgie a singurătăţii – soledad. Maeştri în modularea nuanţelor timbrale, în respectarea pauzelor expresive şi a disipării rafinate a finalurilor de fraze, cei patru instrumentişti au creat senzaţia unui singur instrument, specular, cu multiple faţete, fiecare reflectîndu-se în vibraţiile sufleteşti ale celuilat. Starea de transcendenţă s-a prelungit şi în timpul interpretării Cvartetului de coarde nr. 2 în La major de Juan Arriaga – o revenire la rigoarea şi fermitatea spiritului beethovenian, la care s-au adăugat tehnica reluării părţilor, da capo, după modelul schubertian, meşteşugul impresionant al scriiturii contrapunctice şi, de asemenea, introducerea, în finalul cvartetului, a tehnicii variaţionale şi a unor ritmuri şi cantilene descinse direct din operele mozartiene! Interpreţii păreau detaşaţi de materia sonoră, pe care o modelau totuşi, din spaţiul contemplării suprasensibile, cu nobleţe, dezinvoltură şi cu simţ estetic, ca nişte experţi ai reglajului coloristic. Cvartetul de coarde nr. 2 în La major, al postromanticului Jesú Guridi, a încheiat splendida seară datorată formaţiei Bretón. La fel de clasicizant ca opusurile lui Arriaga, cvartetul lui Guridi exaltă limbajul contrapunctic, însuşit de la Vincent d´Indy, la Schola Cantorum din Paris, într-o desfăşurare narativă a cărei dramaturgie o aminteşte pe cea a operelor wagneriene – Wagner fiind unul dintre modelele compozitorului basc. În meandrele Cvartetului în La major se întrezăresc atît patosul, cît şi hieratismul, tragismul şi candoarea iluziei donquijoteşti de a atinge intangibilul, dătătoare de noi elanuri existenţiale. Absorbiţi total în mrejele muzicii, instrumentiştii au contopit toate aceste trăiri într-o unică respiraţie. La solicitarea publicului evident captivat de farmecul interpretării, Cvartetul Bretón a mai cîntat un fragment din Cvartetul de coarde în Sol major op. 31, pe teme basce de José Maria Usandizaga, o muzică melancolică, modal-polifonică, ce a reiterat abilităţile tehnico-expresive ale artiştilor. Aşteptăm cu nerăbdare ultimul concert al seriei, susţinut de către Cvartetul Granados în 21 noiembrie, pe aceeaşi scenă a Ateneului Român.