Dacă Mediterana poate să împace pe toată lumea…

Inimoasă şi plină de elanuri izbăvitoare, Ziua Naţională a Franţei a coincis anul acesta cu Summitul Mării Mediterane şi conferinţa naţională a nou reunificatei alianţe PSD şi PC. Preluarea şefiei Uniunii Europene de către Franţa preşedintelui Sarkozy – soţul Carlei Bruni, care lansează un nou DVD, CD, oricum ceva cîntat, şi asta ca să ştim bine despre cine este vorba şi să nu-l încurcăm pe De Gaulle cu Mitterand – vine într-un moment cînd nu puţine chestiuni grave de politică internaţională sînt tulburi. Întîlnirea celor 44 de şefi de state a fost prilejuită de trasarea unor noi coordonate politico-economice, legate de bazinul ce a livrat Europei conştiinţa sa identitară iudeo-creştină. Între Atena şi Ierusalim fiind nevoiţi astăzi să găsim un loc şi pentru Cairo, şi pentru Ankara. Cum, cînd, cu ce preţ? Cele şase milioane de magrebieni din Franţa sînt o reală problemă, nu doar franceză. Aşa cum alte şase milioane de musulmani din Marea Britanie sînt o provocare pentru viitorul unei ţări considerate cîndva bastionul conservatorismului. Ce facem cu Ciprul? De Turcia ce se va alege, va deveni ea europeană sau o vom păstra ca „limes“ într-o lume care deja nu mai are graniţe? Dar Israelul şi relaţia lui […]