„Dacă nu mă îmbolnăveam, nu mă apucam de pictură“

 

Andreea este o adolescentă de care toţi cei care o cunosc sînt mîndri. Inteligentă, talentată, generoasă, are sufletul bun şi cald, părul moale şi creţ, iar ochii mari, blînzi privesc fără teamă înainte. Ea se află internată, de mai bine de un an, la Institutul Oncologic Bucureşti, iar printre şedinţe de chimio, radioterapie şi cîteva operaţii, Andreea pictează. Frenetic. Savane fierbinţi, sălbatice, pietre mari, solide, pe care nimic nu le poate sparge, alături de lei şi tigri blînzi. Dacă lumea ar începe azi, nimic rău nu ar mai fi cuprins în ea, doar o tandreţe nesfîrşită ar locui-o, ar avea un gust dulce, de vată de zahăr pe băţ, şi s-ar răspîndi precum un parfum bun, printre pietre, animăluţe moi, lacuri nelocuite încă. E ceea ce reiese, mai jos, din delicatul autoportret al unei fete cuminţi. (Mirela VIŞAN)

Mă numesc Andreea şi am 16 ani. Sînt elevă în clasa a XI-a, la Colegiul de Artă „Carmen Sylva“  din Ploieşti. Îmi place să pictez, sînt sociabilă, iar acum sînt internată la Institutul Oncologic Bucureşti, unde am ajuns anul trecut, în februarie, cînd am aflat că sînt bolnavă. M-am internat mai întîi la Spitalul „Marie Curie“, unde am stat trei luni fără să plec acasă. Aici am făcut şase cure de citostatice, însă nu mi‑a mers foarte bine, fiindcă tot timpul cădeam în aplazie, pînă am ajuns la IOB, unde am conti­nuat cu chimioterapia şi am cunoscut-o pe doamna Mihaela Şchiopu, profesoara de pictură, anul trecut, la Sărbătoarea Macilor, care mi s-a părut de la început foarte drăguţă.

Aşa am început să pictez, în august şi septembrie ale anului trecut, un tablou pe zi, pictura era ca o relaxare pentru mine. Pictam şi atunci cînd aveam analizele scăzute, mama îmi tot spunea să nu mai pictez, ca să nu îmi fac rău, însă eu continuam să fac asta ca şi cînd n-ar mai fi existat nimic altceva. Pînă în octombrie, aveam deja 60 de tablouri, şi aşa a apărut prima mea expoziţie, pe 18 octombrie, la Seneca AntiCafé, unde au fost expuse 40 dintre pînzele mele.

M-am bucurat foarte mult, a fost prima mea expoziţie şi, mai mult, am strîns şi bănuţii pentru operaţie. Toată lumea a fost prezentă atunci, şi colegii mei de clasă, şi doamna diri­gintă. După două săptămîni, expoziţia s-a mutat la Ploieşti, la mine la liceu, ocazie cu care mi-am revăzut toţi colegii de clasă, de care-mi fusese tare dor.

A venit lume multă, oameni care nu ştiau absolut nimic despre mine şi care atunci m‑au cunoscut. A fost şi un critic de artă, a vorbit atît de frumos, şi m-am bucurat fiindcă au venit şi tata, şi sora mea. Însă cel mai mult m-am bucurat de prezenţa doamnei Mihaela Şchiopu şi a copiilor de pe secţie, cei care nu erau la fir, a fost un moment încărcat de emoţie. Sora mea a scris atunci o poezie, Suflet de înger, m‑a impresionat, este o poezie despre mine: „Mergînd mai departe, prin camera mută,/ Fata vede în capăt, departe, un fel de uşă,/ O poartă pe care începe acum s-o privească,/ Şi observă că este de fapt o oglindă./ Pe faţa strălucitoare a porţii/ Tînăra observă o apariţie de înger:/ Ea e, cu păr castaniu şi creţ,/ Cu faţă bucălată şi albă./ Perechea de aripi ce încă n-o vede,/ O poartă dincolo de uşă,/ Într-o altă cameră, goală“. O admir foarte mult, are talent, un har aparte de a-şi pune în versuri trăirile, îmi place că scrie.

Prin luna noiembrie, am început să fac razele, pentru că nu puteam să fiu operată încă, iar în decembrie am putut ajunge şi eu, în sfîrşit, acasă, unde am petrecut Crăciunul în familie. Abia în februarie, anul acesta, am reuşit să mă operez la şold, unde aveam pro­blema. Am fost foarte fericită că am putut să mă operez, iar la două luni de la operaţie, m‑am operat din nou, la unul dintre plămîni. Acum aştept să mă pot opera şi la celălalt, şi după aia scap. Voi fi şi eu sănătoasă, din nou. Şi voi merge acasă.

Pentru mine, pictura a însemnat, nu ştiu, o acţiune în care mă refugiam, un loc unde puteam să mă descarc şi să îmi pun toate gîndurile, ceea ce voiam să transmit. Îmi e mai uşor să pun ceea ce simt în pictură decît să scriu despre asta. Cuvintele poate să le citească toată lumea, dar în pictură e mai greu să îţi dai seama şi e ca un fel de cod, un alt fel de limbaj. Cînd pictez, mă liniştesc,  mă detaşez, intru într-o altă lume, sîntem doar eu şi pînza, culorile şi pensulele, atît. Şi de obicei nu-mi place să fie cineva cu mine atunci cînd pictez, îmi place să fiu singură. Eu şi pînza, şi să pictez. Atît. Printre picturile mele preferate este şi Micul Prinţ. Momentul întîlnirii cu el a fost unul plăcut, aşa am aflat despre carte, despre pla­neta lui, am vorbit despre prietenie, însă cel mai mult mi-a plăcut faptul că mulţi copii s-au ataşat de acest personaj, mai ales Cristinica. Îmi place mult ceva ce spunea Micul Prinţ, şi anume că ochii sînt orbi şi numai inima vede cu adevărat. Aş putea spune că aşa este. Cu un om nu te împrieteneşti pentru că, uite, e frumos. Poate să aibă un suflet rău pe dinăuntru. Trebuie să ştii să vezi mai departe de ceea ce este în exterior. Ajungi să cunoşti pe cineva cu adevărat cînd ştii de fapt ce simte, prin felul în care se mişcă, în care priveşte un anumit lucru, o persoană. E foarte greu să vezi cu inima, să cauţi cu ini­ma, dar ar trebui să facem asta mereu, să nu ne dăm bătuţi.

O altă pictură a mea, pe un tricou pe care mulţi şi l-au dorit, surprinde un moment foarte trist, incendiul din Colectiv, o tragedie în care au murit oameni nevinovaţi. Mă bucur că o parte dintre ei au reuşit să supravieţuiască şi aş vrea să nu se mai întîmple niciodată aşa ceva. Şi sora mea a scris o poezie, care descrie exact ce s-a întîmplat. Întrebarea pe care mi‑o pun mereu este: de ce, de ce trebuie să moară atîţia oameni nevinovaţi? Nu înţeleg.

Oamenii în general colecţionează diverse chestii, timbre, şerveţele, nasturi, scoici, orice. Eu fac colecţie de ceva mai special, şi anume de amin­tiri, pe care le păstrez adînc în sufletul meu. Şi ori de cîte ori nu mă simt bine, îmi aduc aminte de acele clipe frumoase, de modul în care m-am simţit atunci, şi automat îmi revine starea de bine şi pot să trec mai uşor peste o pasă proastă. De exemplu, de cînd mer­geam la şcoală, îmi amintesc sunetele scoase de pian, era un sunet care mie îmi plăcea foarte mult. Şi cele de vioară mă liniştesc, mă ajută să mă detaşez de lume, să uit, timp de cîteva minute bune, tot. Mă calmez. Mă gîndesc la cu totul altceva. Mă relaxează chestia asta. Şi îmi mai place foarte mult dimineaţa cînd sînt acasă, iar vrăbiuţele vin la geamul meu să le dau mîncare. Bat cu ciocul în geam, eu merg la bucătărie şi iau un pumn de firimituri, le pun pe pervaz, iar ele bat din aripi, se aşază şi ciugulesc grăbite tot. Le urmăresc foşnetul, ciocurile flămînde, ce muzică frumoasă ascult! Mă emoţionează faptul că au o singură pereche, şi papagalii sînt la fel, uite, ca să mă lase toată lumea în pace, am decis, o să mă căsătoresc cu un papagal, pe care o să-l colorez cum vreau. Azi, dacă vreau, îi voi aplica puţină hena la rădăcină, va fi primul meu papagal pictat! De-adevăratelea. Mă bucură cel mai mult faptul că pot şi eu să ajut, oferindu-le din puţinul meu şi celorlalţi. Mă bucură şi mă bucur nespus de toate lucrurile mici.