La 8 decembrie 1916, Tristan Tzara îi scria de la Zürich prietenului necunoscut, italianul Francesco Meriano, poet futurist, viitor om politic şi diplomat, ameninţîndu-l cu o vădită încîntare că se ocupă de organizarea unei expoziţii de pictură modernă: „Prima manifestare Dada, care se va vernisa în ianuarie 1917, în galeria lui Han Coray, inimos anticar, înfocat colecţionar de artă, director al şcolii Pestalozzi, prieten al grupului dadaist şi vajnic susţinător al artei moderne“.
Adresîndu-se aceluiaşi destinatar, la 24 februarie 1917, tînărul şi entuziastul editor şi animator al grupului dadaist îi mărturiseşte: „Cu entuziasm şi certitudine vă anunţ apariţia în curînd a Manifestaţiei de artă şi literatură nouă, în 160 de pagini, format Cabaret Voltaire, bogat ilustrată, un adevărat regal al dadaiştilor de pretutindeni“.
Impresionant entuziasmul juvenil al acestui personaj frămîntat de idei novatoare. Dar, din păcate, aşa cum se întîmplă în viaţă, proiectele cele mai îndrăzneţe rămîn între copertele dosarelor. Aşa s-a întîmplat şi cu acesta.
La 17 februarie 1920, aşa cum scria unul dintre biografii săi, François Buot: „Tzara coboară pe peronul gării Lyon, din Paris, privind, oarecum, derutat în dreapta şi în stînga. Un hamal îi duce bagajele pînă la ieşirea din staţie. Caută un mijloc de transport cît mai ieftin, care să-l ducă pînă în rue Emile-Augier, adresa comunicată de prietenul Francis Picabia, de fapt, apartamentul Germainei Everling, consoarta pictorului“.
Solicitînd viza pentru călătoria în Franţa, Tzara fusese temeinic interogat de către „serviciile“ elveţiene, care îi „puricaseră“ tipăriturile, prin atente percheziţii la hotel. Germaine aflase multe despre emigrantul român şi, conform aceluiaşi biograf, îl portretizează: „micuţ, adus de spate, ai cărui ochi miopi păreau să caute dindărătul lentilelor un punct fix de care să se agaţe“.
Francis Picabia, Tableau Rastadada, 1920, din expoziţia Dadaglobe Reconstructed, de la Kunsthaus Zürich
Picase prost! Germaine născuse de cîteva zile. Nu era dispusă să primească oaspeţi. Tzara, fără gologani în buzunar, îşi pledează cauza. În final, se dovedeşte învingător. Va locui în salonul cel mai mare, unde îşi va etala afişele, manifestele, manuscrisele, asemenea unui adevărat stăpîn. Ideea de a reînvia Dada, la Paris, ca o relansare a unor proiecte mai vechi sau mai noi realizate la Zürich, îl macină zi şi noapte. Tenacele Tzara treubie să reuşească! Între timp va face o excursie, de aproape un trimestru, prin Europa, perioadă în care va efectua şi o vizită-fulger de o zi şi jumătate în România, pentru a-şi revedea, la Moineşti, părinţii şi sora. La reîntoarcere, avînd mintea înfierbîntată de idei şi fiind mai hotărît ca oricînd să le pună în aplicare, pentru a derula cît mai grabnic proiectul Manifestaţiei, nerealizat în Elveţia, îl ia ca asociat pe pictorul belgian Paul Dermée. Avea intenţia de a alcătui fiecare pagină explozivă, prin texte în franceză şi italiană, grafică de bună calitate în colţul fiecărei pagini, alături de reproduceri de opere importante. La întoarcerea la Paris, va afla şi de un alt proiect eşuat, cel aparţinîndu‑i berlinezului Richard Huelsenbeck, intitulat Dadaco, o antologie care n‑a mai ajuns în tipar.
Proiectul francez era mai ambiţios decît cel elveţian. Se conta, chiar, pe un contract cu Edition de la Sirène. Conform listei de specificaţii, urma să aibă între 160 şi 220 de pagini. Titlul, Dadaglobe, urma să conţină şi un subtitlu stabilit ulterior. Tirajul era progrmat la 10.000 de exemplare. Preţul nu fusese încă stabilit. Colaboratorii străini urmau să trimită textele în limba ţării lor. Proiect, proiect risipit! Aşa cum se întîmplă dintotdeauna, şi azi, şi mîiine, multe dintre planuri, din păcate, nu sînt puse în operă.
Dar acest proiect, conceput cu un secol în urmă, beneficiind de Centenarul Dada, care în acest an se serbează în Elveţia, în special la Zürich, este cinstit aşa cum merită şi pus în pagină la o mare instituţie muzeală, Kunsthaus Zürich, sub titlul Dadaglobe Reconstructed. „Reconstituirea“ a fost utilizată des, în ultimii ani, în sfera muzeală. Să amintim expoziţia din 2012, de la Köln, în care s-a propus refacerea traseului expoziţional al Sonderburg-Ausstellung, sub titlul Mission-Moderne. Tot în 2012, la Wuppertal, la Muzeul von der Heydt, s-a organizat Centenarul Mişcării berlineze (Sturm), care debuta cu o lucrare semnată de Arthur Segal şi se încheia cu una semnată de M.H. Maxy. Un amănunt mă face să revin la acea expoziţie din 1912, de la Köln, unde puteau fi admirate lucrări de Gauguin şi van Gogh, printre vizitatori fiind şi elevul de liceu de la „Gheorghe Lazăr“, viitorul promotor al Dada, Marcel Iancu, aflat cu părinţii în vacanţă, la Bad-Ems, şi care îi scria lui Vinea o scrisoare cu impresii din muzeu (fond MLR), însoţind textul cu un mic desen.
Să ne întoarcem la Paris, unde Tzara face eforturi considerabile să definitiveze acest proiect în care investeşte nu numai pricepere şi pasiune, cheltuind finanţele care şi aşa nu erau îndestulătoare, risipind o enormă energie creatoare, care în plan poetic ar fi produs un rod, poate, cu mult mai bogat. S-a „băgat“ cu bună ştiinţă într-o chestiune greu de rezolvat. Invitaţiile de participare au fost emise în ziua de 8 noiembrie 1920, iar termenul de primire a fost stabilit pentru 15 decembrie 1920. În această întrecere cu timpul a fost înfrînt! A pierdut a doua oară lupta cu propriul proiect. Avea atîtea idei care nu-i dădeau pace şi pe care dorea să le pună în aplicare cît mai curînd. Aş cita doar una, aceea a valorii bibliofile a catalogului. Ideea tipăriturilor de înaltă ţinută l-a preocupat de la început. Să nu uităm ţinuta grafică a revistelor din anii de liceu: Simbolul (4 numere, 1912) şi Chemarea (două numre, 1915), continuate cu La première aventure céléste de Mr. Antipyrine, cu acele minunate xilogravuri semnate de Iancu, în prima perioadă a sejurului de la Zürich, la care sînt de adăugat o sumedenie de afişe, invitaţii, tot felul de tipărituri la care cuplul românilor Tzara-Iancu a funcţionat perfect.
Cum dorea Tzara să editeze acest catalog în format de lux? 30 de bucăţi în categoria lux, 5 exemplare extralux şi un exemplar ultralux. Ce puteau conţine acestea? Pe lîngă un colofon cu explicaţii privind hîrtia, desigur – cea mai scumpă –, numerotarea de mînă, semnături, gravuri şi desene originale, în funcţie de categoria exemplarului de lux. Cine ştie ce alte surprize ne-ar fi oferit editorul Tzara!
Înainte de a pătrunde în Dadaglobe Reconstructed, o semnificativă constatare. Incinta respectivă este înconjurată, de jur-împrejur, de o retrospectivă Alberto Giacometti. Într-o simbolică îmbrăţişare a muncii lui Tzara, care este astăzi în sfîrşit pusă în operă. Amintesc că la Bucureşti, la Hanul Gabroveni, a fost expus un desen al elveţianului, Portretul lui Tzara, din 1949.
Există, apoi, o listă, în mai multe variante, a colaboratorilor, scrisă de mînă, cu diferite cerneluri, neagră, roşie, albastră. Fiecare autor beneficiază de o notă de prezentare redactată de Tzara, care cuprinde: data şi locul naşterii, înălţime, greutate, forma feţei, culoarea ochilor şi a părului, ocupaţia, semne particulare. Standardizarea fotografiei, notarea elementelor fizionomice reprezintă o variantă dadaistă a regulilor tipizării paşapoartelor de către Societatea Naţiunilor în acea perioadă tulbure, după Primul Război Mondial. Tristan Tzara, deţinător de paşaport românesc, s-a izbit de noile regulamente, transpunîndu-le în practică dadaistă. „Reconstituirea“ de la Zürich prezintă şapte din cele 11 care s-au întocmit: Gabrielle Picabia, Marguerite Buffet, Marcel Duchamp, Francis Picabia, Edgar Warèse, Georges Ribemont-Dessaignes, Tristan Tzara.
Amuzantă autoprezentarea lui Tzara: „născut la Constantinopole la 22 ianuarie 1903 (de altfel, toţi cei prezentaţi sînt născuţi la 22 ianuarie!). Semne particulare: 4 urechi. A urmat cursuri de filozofie la Universitatea din Sofia, rănit în războiul bulgaro-sîrb din 1912. Se ocupă cu afaceri cu stejar, a cîştigat mai multe partide de şah, înălţime: 1,90 metri“.
Cu siguranţă, cea mai spectaculoasă apariţie în formatul parizian Dadaglobe este a lui Brâncuşi. Trebuie remarcată absenţa lui Marcel Iancu, tovarăş de luptă la Zürich, ilustrator al primei lucrări Dada, al multor creaţii comune cu Tzara, care este complet uitat (Iancu are însă, la etajele superioare, în expunerea permanentă, trei reliefuri în gips din perioada 1918-1919).
Lumea dadaiştilor este una plină de enigme, elemente criptice, şarade, calambururi. Iată un bilet asemenea vechilor bilete de tramvai scris de Aragon: „Pour Dadaglobe mon cher ami, nous n’avons pas encore fini“. Un alt exemplu: un text dactilo al compozitorului Edgar Varèse, Crazy Dog Himself, care are drept frontispiciu un desen ceresc şi se termină cu o formulă matematică în care apare şi grecescul „pi”.
Pentru această manifestare, Brâncuşi trimite trei fotografii reprezentînd două Gire, fotografiate din două unghiuri de abordare diferite, care capătă şi un nou nume pentru proiectata antologie, devenind Mlle Brâncuşi. „Franţuzoaica“ are picioarele articulate asemenea celor de la păpuşile de lemn, torsul continuă longilin şi totul se înscrie într-un joc al artistului şi al lucrării cu lumea înconjurătoare. Pentru a-i spori atractivitatea, artistul a înzestrat-o cu o ureche, părînd o arătare „într-o ureche”. Să nu uităm de Tzara, care se portretiza ca avînd patru urechi. Dadaiştilor le era dragă atitudinea de a fi consideraţi „într‑o ureche“. Chiar în portretul lui Joyce, Brâncuşi figurează spirala, element-cheie al echilibrului uman, prin acel labirint al urechii interne. A doua lucrare trimisă de Brâncuşi este Domnişoara Pogany II, simbol al artei sculptorului.
Alţi maeştri figurează în vitrine sau pe simeze. André Breton, în acea fotografie făcută de un anonim, în care Breton poartă un panou cu Picabia, la Festivalul Dada, iar Serge Charcoune se prezintă cu un desen, Omagiu lui Picabia. Jean Cocteau a trimis un autoportret cu Picasso. Portretul lui Giulio Bragaglia făcut de Julius Evola, portretul lui Georg Grosz realizat de John Heartfield sau cel realizat de Man Ray baronesei Elsa von Freytag – prezentă la actualul centenar într-o altă expoziţie, Dada altfel. Portretul fotografic al lui Man Ray nu putea lipsi, fiind însoţit de alte producţii foto ale artistului.
De asemenea, nu putea să lipsească nici portretul lui Tzara. Şi nici imaginea de pe plaja Lido de la Veneţia, unde Tzara apare alături de Aldo Fiozzi, Gino Cantarelli, Otello Rebechi (1921). Într-o altă imagine de la un dineu Dada îi descoperim pe Picabia, Ribemont-Dessaignes, George Auric (compozitor), George Casella (actor la Comoedia) şi Germaine Everling, prima gazdă pariziană.
Dada „cea tandră şi ferice, bună şi rea, regină şi scalvă”, în opinia lui Brâncuşi, care continuă: „Dada ne curăţă creierul“, este cea căreia, prin Dadaglobe, i se înclină un imn, după cele două eşecuri înregistrate la Zürich şi la Paris, o solemnitate dedicată simbolului căzut, dar nu înfrînt!