(De ce) ironie, (ce) contingenta, (pentru ce) solidaritate (?)

O intuitie aproape oportuna i-a ajutat pe cei doi „actanti“ principali ai revistei Arta, serie noua (i-am sugerat pe Adrian Guta si Aurelia Mocanu) sa se ralieze actualitatii din ce in ce mai precipitate a postmodernismului prin vizitarea, inca in termen, a terenului tare si acid al ironicului, tematica numarului secund al revistei – mobilurile, fireste, ar putea fi lesne si constiincios multiplicate: nevoia de a-i scuti de propria morga pe „sufocatii de competenta“ (Plesu) ai artelor, fie ei critici sau artisti, ideea de a marsa pe capacitatea defulant-gnoseologica a autochestionarii (evidentiat, in repetate rinduri, sensul etimologic al eironiei), ratiunea de a marca un punct critic printr-o abordare voit normalizata a unui subiect inca nedeplin integrat ratiunii si esteticii autohtone contemporane etc. Daca, insa, inteligenta redactiei se va fi manifestat, principial, prin dublarea acestui „presentiment“ de codul (bri)colajului, justificat datorita subiectivismului aditionat care, in cele din urma, a schitat tema, cravata de la git nu s-a putut decit, putin, putin, slabi – originalitatile texticulelor (Duchamp) sint infime, ca „seminte“ rodnice, fata de pletora ariditatilor lemnifere sau a fier-betoanelor limbajelor inserate. Aerul decretoid al articolelor tematice are, chiar si la acest ingrozitor de generos obiect, al faptului-atitudinii ironice, prea putin lest […]