Cea mai recentă carte a lui Adam Ledgeway, From Latin to Romance. Morphosyntactic Typology and change (Oxford University Press, 2012), apare într-o traducere românească, De la latină la limbile romanice. Schimbare morfosintactică și tipologică (Editura Univers Enciclopedic), datorată unui grup de lingviști de la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti“ din București și de la Facultatea de Litere: Raluca Brăescu, Adina Dragomirescu, Ionuț Geană, Alexandru Nicolae, Irina Nicula Paraschiv și Dana Niculescu. Traducerea a beneficiat de competențele de latinist ale lui Ștefan Colceriu și se bucură de o postfață semnată de Gabriela Pană Dindelegan. Indicele a fost realizat de Ștefania Costea. Așadar, un întreg arsenal de forțe, pus în sprijinul traducerii acestei lucrări, care reprezintă o schimbare la față a lingvisticii romanice și a modului de a privi schimbările morfosintactice în trecerea de la latină la limbile romanice. Traducerea în română a urmărit, pe de o parte, ca lucrarea să devină accesibilă (nu numai ca limbă, ci și ca preț) publicului românesc și, pe de altă parte, să construiască o terminologie românească a domeniului sintaxei diacronice, unele dintre conceptele folosite în carte primind în premieră echivalente românești.
Înainte de a prezenta cîteva dintre nenumăratele merite ale acestei cărți, trebuie subliniat faptul că lucrarea strînge laolaltă două tipuri de informații lingvistice: pe de o parte, o informație imensă despre varietățile teritoriale ale limbii latine, neexplorate pînă de curînd, și despre varietăți romanice care abia în ultimii ani au început să se bucure de interes din partea lingviștilor (mai cu seamă dialectele italienești), pe de altă parte, o informație enormă despre modelele teoretice folosite în studiul diacronic al morfosintaxei romanice, discutate aici pentru prima dată în succesiunea lor istorică și reținînd din fiecare etapă descoperirile cele mai semnificative. De altfel, întreaga colecție a Editurii Oxford University Press, Oxford Studies in Historical and Diachronic Linguistics, coordonată de Adam Ledgeway și Ian Roberts, de la Universitatea din Cambridge, are drept scop înnoirea metodologică a lingvisticii istorice.
Cititorul acestei cărți va găsi răspunsuri la întrebarea veche „De cînd nu se mai vorbește latina?“ sau la întrebări mai complexe, determinate de studierea recentă a varietăților regionale ale latinei, precum: „Care au fost schimbările morfosintactice apărute în vorbirea popoarelor fostelor regiuni în care se vorbea latina, care au condus la variația tipologică extinsă manifestată de limbile și dialectele romanice din trecut și din prezent?“. În legătură cu ultima întrebare, schimbările petrecute în trecerea de la latină la limbile romanice privesc: în grupul nominal, reducerea progresivă sau pierderea mărcilor de caz; în grupul verbal, apariția verbelor auxiliare; la nivelul propoziției, trecerea treptată de la topica (subiect)-obiect-verb la topica fixă (subiect)-verb-obiect sau verb-(subiect)-obiect. „Firul roșu“ al acestei cărți este reprezentat de ideea că analiza latinei și a varietăților romanice substandard ori regionale oferă o înțelegere mai bună a complexului romanic și că unele concepte tipologice (de tipul marcare pe centru vs marcare pe subordonat, (non)configuraționalitate, aliniere de tip activ-static) nu exclud abordările sintactice formale.
În capitolul rezervat distincției tradiționale analitic versus sintetic, autorul atrage atenția asupra faptului că acești termeni nu se pot aplica unor limbi în ansamblu, ci numai unor construcții sintactice (de exemplu, în timp ce flexiunea sintetică nominală s-a păstrat numai rezidual în limbile romanice, în domeniul verbal limbile romanice nu numai că au păstrat numeroase forme sintetice, dar au și creat unele noi, inexistente în latină – viitorul, condiționalul). Un alt mit pe care îl detronează această carte este acela că eroziunea consoanelor finale din latină ar fi determinat analicitatea latinei tîrzii și a limbilor romanice; de fapt, creșterea frecvenței prepozițiilor și a valorilor acestora este simultană cu pierderea consoanelor finale. Așadar, apariția structurilor analitice – explicabilă prin procese de gramaticalizare – este un proces de durată, precedat de o perioadă în care structurile sintetice (vechi) și cele analitice (noi) au fost în competiție (de exemplu, comparativul sintetic sole clarior a coexistat cu cel analitic clarior quam sol – „mai strălucitor decît soarele“).
Un concept care poate explica în mod elegant schimbările petrecute în trecerea de la latină la limbile romanice este configuraționalitatea, adică crearea sau specializarea unei structuri funcționale la toate nivelurile sintactice: determinanții (în special articolele) din grupul nominal, auxiliarele din grupul verbal, conjuncțiile și prepozițiile. În acest context, latina este o limbă parțial configurațională (de unde și mult discutata topică liberă), numai ultimele două tipuri de structuri fiind complete, pe cînd limbile romanice sînt total configuraționale.
Însă spre finalul cărții, Adam Ledgeway arată că, de fapt, se poate susține la fel de bine că latina avea deja o structură funcțională consolidată, schimbarea esențială în trecerea de la latină la limbile romanice privind parametrul centrului: în timp ce în limbile romanice toate grupurile sintactice au centru inițial (determinant-nume, nume-adjectiv, verb-obiect, prepoziție-nume etc.), în latină unele grupuri sintactice aveau centru inițial (propozițiile subordonate, grupurile prepoziționale), altele aveau o poziție oscilantă a centrului (grupul nominal cu posibilități variabile de topică: nume-adjectiv, adjectiv-nume, nume-genitiv, genitiv-nume), iar altele aveau preponderent centru final (verbul plasat la sfîrșit). Această stare de lucruri arată clar că latina (clasică) ilustrează o perioadă de trecere de la tiparele vechi indo-europene cu centru final la tiparele noi romanice cu centru inițial.
Am prezentat aici numai o mică parte dintre ideile esențiale ale acestei cărți care răstoarnă în modul cel mai pozitiv miturile
lingvisticii (morfosintaxei) romanice, aducînd un suflu nou în cercetările recente de romanistică. Este o lucrare-model pentru felul în care se poate face sintaxă diacronică regîndind distincțiile tradiționale și încorporînd cercetările anterioare într-un model teoretic actual, inteligibil nu numai pentru sintacticienii de orientare generativă, ci și pentru un public lingvistic m