De recitit. Melancolie şi utopie

Termenul de intelectual a apărut în Franţa pe vremea afacerii Dreyfus şi există motive întemeiate să nu începem istoria intelectualităţii înainte de începutul secolului nostru. Însă şi în acest caz trebuie să recunoaştem că problema există independent de cuvîntul potrivit pentru a o defini. Aşa se face că eu văd intelectualul ca pe un melancolic constituţional, care îşi lasă deschisă o cale de scăpare către utopie. Robert Burton, autorul, în secolul al XVII-lea, al unei Anatomy of Melancholy, a precedat-o de o utopie, spre a-şi alunga melancolia, iar Campanella, căruia în timpul lungii sale detenţii i s-a permis să-şi pună pe hîrtie preaplinul gîndurilor, a devenit intelectual – de nu fusese cumva dinainte, deja – în calitate de autor al operei Civitas soli, la fel ca ducele de La Rochefoucauld, care, după eşecul ultimei mari revolte a nobilimii franceze, Fronda, a devenit autor fără voia lui şi, în Maximele sale, a luptat cu pana în locul spadei. Toţi aceştia sînt intelectuali ante litteram, aparţinînd „clasei cîrtitoare“, membri ai acelei societăţi secrete sau „companii melancolice“ despre care vorbea scriitorul danez Jens Peter Jacobsen în secolul al XIX-lea. Existenţa lor fu marcată de o întreţesere aparte de melancolie şi utopie.   Intelectualul […]