Despre atemporalitatea expresiei lirice

Într-o societate ca a noastră, apăsată de ternul cotidian, prea grăbită să se mai delecteze cu savoarea expresivităţii lirice şi cu profunzimea ideii poetice, apariţia unei antologii Pablo Neruda este un eveniment editorial. Ea reuşeşte performanţa să transmită cititorului specificul textului nerudian, emoţia mesajului, expresivitatea simplităţii, fluenţa unei anume poeticităţi a firescului. Structurată cronologic, excelenta antologie apărută la Editura Art circumscrie imaginea unui poet care mărturiseşte liric, cu sinceritate, modul în care, în zbuciumatul secol al XX-lea, a fost trăit de propria-i existenţă. De altfel, în discursul la recepţia de decernare a Premiului Nobel, din 13 decembrie 1971 – intitulat Spre oraşul splendid –, poetul însuşi afirma: „Nu ştiu dacă le-am trăit sau le-am scris toate acestea, nu ştiu dacă au fost adevăr sau poezie, ceva trecător sau etern, versurile pe care le-am experimentat în acel moment, experienţele pe care le-am cîntat mai tîrziu“.   Din această perspectivă, antologia ne conduce la reflecţia generalizantă asupra condiţiei Poetului şi a relaţiei Operei cu Biograficul. De altfel, selecţia textelor antologate este sugestivă şi pentru faptul că, în timp, creaţia nerudiană nu este reductibilă la poetica militantă şi, se pare, nici nu este dominată de confesivitatea angajării politice de stînga. Dimpotrivă, acest consistent […]