Despre Dragoste pierdută şi alţi monştri

După numărul de premiere româneşti programate în această toamnă, s-ar putea crede că cinematograful autohton începe să capete un ritm decent şi o alură firească. Sînt însă numai efectele procesului pervers şi găunos de finanţare de către CNC a unor proiecte-fantomă, soldate, în 2007, cu prăbuşirea la jumătate a numărului anual de premiere, iar acum, cu lansarea spasmodică, în cascadă săptămînală, a filmelor – unele ascunse ani de zile publicului şi criticii. Însă, degeaba se arată de ani de zile cu degetul impostura şi impertinenţa unui sistem de jurizare imposibil. Ca şi cum ar fi un lucru firesc, filmele apar în cinematografe după cinci ani de la finanţare, cu zîmbetul pe buzele realizatorilor şi cu conştiinţa călduţă a factorilor de decizie, cum a fost cazul catastrofei cuplului Marius Th. Barna – Eugen Şerbănescu, Dincolo de America, şi cum e acum cu neisprăvita producţie de debut a regizorului Petre Năstase, Dragoste pierdută.     O enormă bîjbîială, întru năucirea spectatorului   Cu siguranţă, producţiile care se tîrăsc, cinci ani, de la proiect la proiecţia publică suferă multe avataruri, fiindcă pretenţiile unui succes de orice fel scad cu fiecare an de amînare. Cu diferite variante de titlu – dintre cele mai neinspirate, […]