Despre falsa dezbatere asupra remake-urilor

Citesc periodic în săptămînalele sau cotidienele noastre, mai centrale sau mai de provincie, articole cu tentă emoţională exacerbată despre „dreptul“ regizorilor de teatru de a se reîntoarce la același text dramatic, în mai multe versiuni scenice, sau de a recrea unele spectacole în forme asemănătoare primelor versiuni. În multe dintre aceste articole, care se doresc a fi dezbateri teoretice serioase, se insinuează că revenirea asupra formelor proprii de spectacole ar fi ceva „fraudulos“ și că aceste reluări induc în eroare publicul spectator și teatrele care le programează. Tonul provocativ-moralizator al unora dintre aceste articole ne aduce aminte ca trăim într-o zonă geografică în care „arta constrîngerii“ nu și-a consumat încă toate resursele și așteaptă clipa potrivită pentru a reînvia. În realitate, această decizie de revenire asupra unor forme de spectacol aparţine exclusiv regizorului, în consens cu echipa cu care realizează spectacolul, prin exercitarea deplinei libertăţi de creaţie. Istoria teatrului din ultimul veac ne-a demonstrat că astfel de reveniri pot oferi montări memorabile, fără să se constituie, însă, în reţete sigure, care ar trebui urmate sau, dimpotrivă, incriminate, fiecare experienţă în parte confirmînd sau infirmînd în mod independent adevărata valoare a gestului.   Fiecare spectacol de acest gen reprezintă, deci, o […]