Despre Libertate

  • Recomandă articolul

Spectacolul realizat de Teodora Enache cu Oana Pellea, invitat special, pornește de la cartea Profetul de Kahlil Gibran (1883-1931). Acesta a fost arab, născut în Liban, și s-a creștinat. A ajuns și a trăit în Statele Unite și acolo a scris Profetul în engleză: 25 de ani a durat scrierea acestei cărți, apărută în 1923. Pînă acum, nimeni nu a făcut muzică pe versurile lui Gibran, este o premieră. Teodora Enache încredințează revistei Observator cultural cîteva dintre gîndurile prilejuite de spectacolul Profetul, în regia lui Mihai Țărnă, care va avea avanpremiera si premiera pe 30 septembrie și 1 octombrie, la București, la Teatrul Odeon. Profetul va mai fi prezentat pe 6 octombrie la Timișoara, și pe 8 octombrie, la Cluj-Napoca.  

În acest număr al revistei, puteți citi despre „Cîntecul despre Libertate“.

 

Ceea ce numiți voi libertate este cel mai
puternic dintre lanțuri,

Cu toate că verigile îi strălucesc în soare, luîndu-vă ochii…

Și ce sînt acestea dacă nu fragmente din voi înșivă

Pe care vreți să le îndepărtați spre a
deveni liberi?

Kahlil GIBRAN

 

Cîntecul despre Libertate a venit cel mai greu. Prima senzație de libertate a fost în vis. Aveam cîțiva anișori și într-o noapte, ca într‑un ritual magic, am „montat“ cîte o ghindă la fiecare umăr, o învîrteam, începeam să dau din picioare în plan vertical și gata, începeam să zbor. Zburam deasupra caselor, printre sîrmele de telegraf, mă aventuram pe deasupra brazilor, cît și cum doream, aveam control total. Era fantastică această libertate cu gust de Zbor.

Dimineața mă trezeam foarte ușoară, bucuroasă și cu un sentiment de împlinire. Visul s-a repetat de-a lungul anilor, mereu mă lua prin surprindere și îmi lăsa aceeași bucurie cu aromă de libertate. Povestea ghindei mă duce cu gîndul înapoi, la copilăria mea. M-am născut la Onești (numit pe atunci orașul Gheorghe Gheorghiu-Dej), în plin comunism, în generația copiilor mîndri de cravata roșie de pionier. În familia mea, cuvîntul „comunist“ mocnea în aer, nerostit. Tata a trăit groaza urii comuniste, care i-a distrus tot: casă, familie, bunuri, încredere în el și în viață. O groază atît de intensă, încît înainte de a se stinge, în anul 2010, încă tremura dacă un polițist îi oprea mașina la controlul de rutină. Lanțul acestei frici i se agățase de picior, încă de cînd, de mic, văzîndu-și frații și sora murind, tatăl pierzîndu-și mințile în închisoare, mama pe drumuri, a trebuit să plece de acasă pentru a-și face un rost. În școli nu l-au primit comuniștii, căci nu avea „origini sănătoase“, așa că, atunci cînd am apărut eu pe lume, tata încerca să recupereze anii pierduți și își făcea liceul la seral, nu mai era atît de tînăr și speranțele că într-o zi va ajunge faimos și „le va arăta el lor“ se transformau încet-încet în stropi de resemnare. Om extrem de generos, tata simțea necazul celorlalți și, cu imen­să compasiune, ajuta mereu, cu orice putea. Visa să aibă mulți bani – a visat asta pînă în ultima clipă –, dintr-un singur motiv: ura sărăcia, care te făcea mic, slab și umil.

Mama, pe de altă parte, era prima generație de țărani care și-a putut continua studiile, ajungînd intelectual la oraș. Făcea parte din categoria susținută de comuniști, oamenii cu „dosar curat“. Comuniștii îi dăduseră casă, își făcuse singură, muncind cu ambiție, un rost în lume, era respectată și lucra ca dascăl, iubindu-și meseria. Frica de a nu pierde totul exista și în sufletul ei, dublată de o mîndrie pentru faptul că, singură, reușise în viață, desprinzîndu-se de pămîntul venerat și lucrat de străbunii ei. Locuia la oraș, era iubită, respectată, avea o meserie nobilă și o familie frumoasă, căreia îi era total devotată.

„Copiii să ne fie protejați, măcar de ei să nu se atingă nimeni“, își spunea tata printre dinți, cînd simțea iar fiara fricii din el scoțînd gura mare, hidoasă. În casa noastră se rîdea mult, rîsul era o formă de a ne masca fricile, durerile, de a ne simți mai puternici, de a evita conflictele. Rîsul venea ca o formă de apărare care se declanșa organic, brusc, chiar și în momentele cele mai dure, ca un scut inconștient de apărare.

Am fost un copil cuminte, cameleonic. Mai mult decît orice, iubeam armonia. Încă nu învățasem ce sînt lanțurile, căci eram un copil adorat de părinți, admirat, genul de lider iubit în cercul meu de prieteni. Mă simțeam bine așa. Nevoia și bucuria reflectoarelor scenei le simțeam încă de pe atunci. Îmi plăcea să fiu în centrul atenției și tot ceea ce făceam atrăgea priviri și admirație. Iubeam gustul scenei. Sămînța de artist creștea încet, încet, fără ca cineva din familie să remarce asta. Creștea ca o plantă sălbatică, robustă și rezistentă. Nici vîntul, nici ploaia, nici seceta nu o urnește din loc.

Nu am cunoscut rebeliunea, poate din cauza acestei cameleonii care mi-a servit mulți ani drept cea mai sigură cîrjă. Această dorință de armonie, de a fi plăcută, mi-a fost primul puternic Stăpîn. Făceam orice ca să-l slujesc și el mă răsplătea pe mine, era un schimb reciproc. Slujeam fără a simți gustul lanțurilor sau al ruginei. Și-mi era bine cu asta. La 20 de ani, am ales cea mai liberă dintre toate artele, aceea a muzicii improvizate, a jazzului, fără să fi știut ce înseamnă acest cuvînt, această muzică, această stare pe care o generează jazzul. Nu auzisem niciodată nici o melodie de jazz, nu știam că există. Brusc, toată viața mi s-a schimbat, a căpătat un sens nou, aveam o țintă care era atît de puternică, încît nimeni și nimic nu îi stătea în cale. Destinul mi s-a schimbat brusc, visele, prioritățile, dorințele, gîndurile. Totul s-a schimbat din ziua memorabilă în care m-am întîlnit cu Jazzul.

Scena m-a furat pe nesimțite, a devenit rațiunea mea de a trăi. Fiecare zi începea avînd gustul extraordinar de plăcut al acestei noi sclavii, proaspăt asumate. Noul meu Stăpîn îmi dădea fiori pe șira spinări, îi sărutam mîna cu atîta dragoste și adorație. Prezența lui nu era dulce mereu, uneori mă aplecam umilită, ascunzîndu-mi lacrimile, alteori zburam extaziată. Dar eram a lui acum și nu comentam. Nici un atom din mine nu se revolta. Îl doream și mă supuneam lui în totalitate, cu toată pasiunea cu care am fost binecuvîntată (iar Pasiunea a fost unul dintre cele mai puternice daruri cu care am venit aici). Mă credeam liberă să trăiesc așa cum vreau eu, chiar dacă asta cerea sacrificii mari. Mă simțeam puternică sub umbra Stăpînului meu adorat. „La porțile orașului, ca și înlăuntrul caselor, v-am văzut prosternîndu-vă în adorarea propriei voastre libertăți“, zice Profetul lui Kahlil Gibran.

Uneori se întîmplă ca în vis să mă mai întîlnesc cu ghinda mea: zburăm împreună și acest zbor este ca o dragoste total platonică, pură, luminoasă, fără nici o promisiune, ca o lacrimă de fericire. Ghinda mea.

După încă 21 de ani, începusem să lucrez la muzica din Profetul, volumul lui Kahlil Gibran, aveam un studio mic și intim lîngă restaurantul „Maimuța plîngătoare“ din Cluj. Acolo mergeam zilnic și îmi regăseam insula mea. Încet, încet, mă apropiam și, mai ales, începeam să aud muzica pe care o dicta sufletul meu. Acolo au venit Cîntecul despre Iubire, Cîntecul despre Moarte și celelalte. Nu căutam să înțeleg fiecare sens, ci căutam mai mult să fiu deschisă și să primesc, fără multă judecată. Muzica și ideile curgeau prin mine.

Cîntecul despre Libertate a venit foarte greu și după mult timp. Era perioada în care lucram intens în scopul de a-mi înțelege lanțurile, cîrjele folosite de-a lungul vieții. Muzica și autocunoașterea veneau simultan. Zilnic îmi puneam întrebări: ne simțim liberi cînd putem acționa după bunul plac al inimii? Ne simțim liberi cînd reușim să facem ceea ce dorim? Dar ceea ce dorim e total subiectiv. Asta înseamnă că există atîtea feluri de libertăți cîte tipuri de dorințe există? Adică atîtea în funcție de cîte tipuri de persoane există pe acest pămînt?

Răspunsul se contura foarte clar: cred că există doar o singură libertate, celelalte forme pe care le numim libertăți sînt forme ale sclaviei. Libertatea este o problemă individuală, care nu are de-a face cu lumea exterioară. Adevărata libertate nu este nici politică, nici materială, nici socială, nici religioasă, nici culturală. Are de a face doar cu ființa noastră interioară, cea care nu poate fi încătușată. Adevărata libertate (care este doar una) o obții direct, cînd ești total conectat cu Sinele tău, cînd vine din interior și nu are nici o legătură cu exteriorul. În rest, în funcție de patimile noastre, de dorințele noastre, de fricile noastre, devenim robii unor stăpîni pe care ni-i alegem voluntar. Lanțurile noastre devin responsabilitatea noastră. Le-am creat, le-am acceptat și le purtam cu noi, în noi, unele mai strălucitoare, altele grele. Sclaviile devin mai mult sau mai puțin justificate. Și cu cît trece timpul, schimbăm sforile, lăsăm o sfoară și alegem alta, mai sus sau mai jos, iar ața ne trage mai sus sau mai jos, în funcție de Stăpînul la care ne închinăm atunci. Iar stăpînul poate lua diferite forme și nume: sex, bani, artă, mamă, tată, copil, convingeri politice, convingeri religioase, convingeri intelectuale, spirituale, în funcție de dorințele noastre, de fericirile noastre. „Spune-mi ce dorințe ai, ca să-ți spun cine ești?“, spunea un înțelept oriental.

Am înțeles tot acest mecanism, dar acum veneau marile întrebări: Dar cum devenim liberi? Există un algoritm? Ce șanse avem să devenim liberi? Zile întregi mă preocupa să găsesc aceste răspunsuri. În zilele în care mergeam la studio, încercam prin sunet să găsesc răspunsuri, așa cum reușisem pînă atunci. Muzica, însă, de data aceasta, nu venea! Mai mult, mintea începuse deja să interfereze serios, crea deja patternuri – ha, ha, orice, numai patternuri, nu!!!, i-am răspuns rîzînd-plîngînd.

Într-o zi călduroasă de vară, m-am oprit din lucru și am plecat pe jos, îmi place mult și mă inspiră mersul pe jos. Urcam dealul de pe strada Marinescu, am ajuns acasă, eram singură, am intrat în frumoasa cameră de zi, luminată, eram la amiaza topitoare a zilei. În aer persista un gust complice de singurătate, acel țiuit care se aude în urechi cînd ești singur și nu ai gînduri. Mă simțeam ca Alice în Țara Minunilor. Așteptam un semnal, parcă, atmosfera devenea apăsătoare, grea, ca dinaintea furtunii. Mi s-a făcut dor de pămînt, de rădăcină – am simțit extensia mea în rădăcina africană –, mi s-a făcut dor de vibrația muzicii africane care vine cu adevărat din rădăcină, vine ca un fluviu care curăță tot în drum, vine cu forță și credință. Îmi amintesc călătoria mea la New Orleans, cînd obișnuiam să merg duminicile în bisericile negrilor, eu eram singura albă care intra în biserică. La sfîrșitul slujbei, cu lacrimi în ochi, ne luam cu toții de mînă și cîntam, și dansam. Acolo, copiii învață de mici să se roage cîntînd. Nu este nici o diferență între Dumnezeu și Cînt. Cîntă și asta le e rugăciunea.

Am luat la întîmplare un CD din categoria ritmuri africane, tobele ardeau în aer, simțeam pulsul muzicienilor, rădăcina neagră (pe care mereu am crezut că o am) vibra alături de toate acele instrumente africane. Am simțit nevoia de pămînt, m-am descălțat și am simțit vibrația pămîntului, tălpile îmi ardeau, atingeau pămîntul ca apoi să se retragă, ca după aceea să se împreuneze cu pămîntul din nou. Dansam un dans nou. Un dans al rădăcinii mele.

Din pămînt, corpul a început să-mi crească, din tălpi formîndu-se glezne, genunchi, coapse, șolduri, pîntece, sîni, gît, gură, pomeți, frunte, tot corpul renăscut vibra, vibra și creștea din adîncimea pămîntului. În mine creștea femeia africană, brățări la încheieturile, mîinilor, la glezne, în jurul gîtului, tălpile vopsite cu henna și pielea tuciurie, și limbile de foc care îmi ardeau torsul, eșarfa din jurul taliei îmi atingea coapsele. Dansam liber, așa cum, în vis, zburam.

Din același pămînt și din aceeași carne, picioarele deveneau, mai apoi, puternice și musculoase, ochii începeau să scoată flăcări, gîtul se împodobea de talismane și instrumente de vînătoare, Femeia devenea ca într-o vrajă Bărbat. Ca într-un ritual tantric, Femeia și Bărbatul se uneau, renășteau unul din celălalt, unindu-se din forța pămîntului și renăscîndu-mă din nou. Unul. Mirosul de tămîie și lumina lumînărilor invadau camera, valuri fine și transparente, sunete magice întregeau misterul. Dansam tot mai intens, ca în dansurile dervișilor, mă învîrteam, tot cerul se învîrtea cu mine. Am alunecat pe covor și am rămas acolo, extrem de lucidă și de conștientă. Eram acum și aici, eram total în prezent, nu exista nici trecut, nici viitor. Eram LIBERĂ! LIBERĂ în sfîrșit! Cînd m-am trezit, pumnii îmi erau strînși, aveau gust de Pămînt și de Ghindă. Atunci am înțeles: omul care trăiește în prezent, liber de trecut, dar și de viitor, este liber. Da, am aflat marele secret. Nu știu cîți dintre noi sînt cu adevărat liberi, căci avem dorințe puternice, iubim cu pasiune ființe, trăim pentru vise, convingeri, idei. Nu sîntem liberi atîta timp cît facem acest joc minunat al vieții. Dar putem, din cînd în cînd, să accesăm acele amintiri care ne fac să ne simțim liberi pentru cîteva secunde, să ne amintim de „ghinda“ noastră, să știm cum să ne autoinițiem în arta zborului, chiar și punctual. Azi puțin, mîine mai mult, încet, încet ne vom deprinde să zburăm. Și în vis, dar și în visul de-a Viața. Și astfel, ghinda se va transforma în aripi. Zbor în zbor ar fi definiția mea data Libertății, după ce am primit acest cadou din partea Profetului. În spectacol, Libertatea îmi va fi Dansul.

Adaugă comentariu

object(WP_Term)#13245 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }