Despre vină, delaţiune, Marino, Pastior şi multă Securitate

  • Recomandă articolul
Din cîte am văzut aşa simplu, mişcîndu-mă prin această lume şi fără pretenţii de connaiseur al determinărilor ei adînci şi teoretice şi adevărate, ci doar în calitatea de trăitor şi observator al vieţii, problema noastră nerezolvată este aceea a vinovăţiei. Mic discurs asupra vinovăţiei O recunoaştem întodeauna la alţii şi rareori la noi înşine. Şi aş începe deja prin a spune că ăsta e primul semn al eşecului, un eşec moral-personal extins la scară socială. E ca în filmele noi ale tinerilor noştri regizori, ca în toate marile întîmplări ale finalului de mileniu, care lasă mai degrabă semne de întrebare decît oferă răspunsuri. Este simplu şi este enervant, e atitudinea ascunderii mizeriei sub preş. Uneori, sîntem halucinant de ingenioşi în această autoamăgire, ceva de genul nu eu sînt de vină pentru că am furat becul de pe casa scării, ci Edison, pentru că l-a inventat. Sau, cu aplicaţie mult mai directă la cele ce urmează, „aşa au fost vremurile“, „ce era să faci“, „nu te puteai împotrivi“. Chiar cînd vina e recunoscută cu greu şi cu jumătate de gură, întodeauna mai există un „dar“, un „pentru că“ adînc vîrît în noi, un fel de teamă de a spune că împăratul […]
Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.

Comentarii utilizatori

Comentariile sunt închise.