© ROH/AKA
În weekendul dinaintea premierei de la Londra, prestigiosul The Guardian, într-un Top 10 al celor mai interesante opţiuni pe care cineva poate să le aibă din punct de vedere cultural în Marea Britanie, nominaliza spectacolul Oedipe drept cea mai captivantă propunere culturală a săptămînii. Pe de altă parte, Time Out London, publicaţie foarte influentă şi generatoare de opţiuni culturale, nominaliza spectacolul de la Covent Garden pe primul loc în Top 3 al săptămînii.
Tot la momentul dinaintea premierei, primul spectacol era deja sold out, iar următoarele cinci, programate între 23 mai şi 8 iunie, erau vîndute în proporţie de 80 %, încă înainte de apariţia cronicilor, care, la Londra, dau pulsul succesului imediat după premieră.
Am început cu aceste date pentru că, la 80 de ani de la premiera absolută de la Paris, din 1936, a Oedipeului enescian, ele reprezintă reperul cel mai relevant al succesului, fie că vrem sau nu să acceptăm. Din 1936, cînd a fost prezentată prima oară, succesul muzicologic al capodoperei enesciene a fost inconstestabil, dar cel de public nu l-a egalat încă. Ceea ce se încearcă de trei decenii încoace este impunerea acestei uriaşe opere a secolului al XX-lea în repertoriul marilor scene ale lumii.
O nouă dată-reper în această istorie este 23 mai 2016, cînd a fost prezentată publicului cea dintîi montare a Oedipe-ului enescian din Marea Britanie, la Opera Regală Covent Garden. Spectacolul a fost produs în anul 2011 pentru Théâtre Royal de la Monnaie din Bruxelles, în concepţia regizorilor Alex Ollé şi Valentina Carrasco, doi dintre membrii vizionarului grup de creaţie La Fura dels Baus, din Barcelona. Montarea îl are în rolul principal pe bas-baritonul danez Johan Reuter, al cărui nume încununează o distribuţie impecabilă, ce îi mai include pe Sir John Tomlinson (Tiresias), Sarah Connolly (Iocasta), Sophie Bevan (Antigona) şi Marie‑Nicole Lemieux (Sfinxul).
Una dintre dimensiunile succesului de la Covent Garden stă în modernul concept al coproducţiei, acest Oedipe fiind produs pentru trei opere – Bruxelles, Londra, Paris –, iar costurile, unul dintre cele mai complicate aspecte de surmontat în zilele noastre pentru marile scene europene, fiind astfel împărţite. Încercări în acest sens s-au făcut şi la Bucureşti, în ultimii ani, atît în repertoriul de operă, cît şi în cel de balet, dar pînă la modificarea unui mod de gîndire, la noi va mai trece timp. Rămîn, deocamdată, doar cîteva spectacole de operă şi balet remarcabile, cu distribuţii parţial româneşti, în memoria cîtorva zeci de mii de bucureşteni care le-au putut vedea acasă, fără a achiziţiona un city-break într-una dintre marile capitale culturale europene. În astfel de situaţii de coproducţie, limitarea financiară aproape că nu există şi am văzut asta încă din scena iniţială a spectacolului Oedipe, impresionant gîndită în ideea unui basorelief viu, întruchipat de cor, o scenă extrem de densă, cu un impact emoţional fabulos. Orchestra a fost condusă de Leo Hussain, un susţinător entuziast al muzicii lui George Enescu, care a debutat, cu această ocazie, la pupitrul orchestrei Operei Regale Covent Garden. Leo Hussain este cel care merită o bună parte din aprecieri, deoarece a ştiut să identifice liniile de forţă ale capodoperei enesciene şi să le transmită publicului într-o manieră dinamică şi susţinută, prin intermediul orchestrei şi al corului, care reprezintă, de altfel, al doilea personaj principal al spectacolului, după Oedipe.
Bas-baritonul danez Johan Reuter, abordînd capodopera enesciană prima dată în cariera sa, domină distribuţia printr-o evoluţie vocală impecabilă, dar şi printr-un traseu actoricesc extrem de convingător, parcurgînd deceniile de viaţă şi stările contradictorii prin care trece Oedipe cu o intensitate fără de care rolul ar rămîne o simplă etalare de virtuozitate vocală. De altfel, deşi am văzut mai mulţi interpreţi ai acestei partituri în ultimele decenii, Johan Reuter ocupă, în ierarhia mea, o primă poziţie incontestabilă. Al doilea rol memorabil al spectacolului este semnat de Marie-Nicole Lemieux, care construieşte un Sfinx nu languros, aşa cum prea des l-am văzut la Bucureşti, ci sarcastic, încrîncenat, trecînd în doar cîteva minute de la altitudinea unui orgoliu nemăsurat la căderea în abis.
Publicul a fost prins în vîrtejul spectacolului şi a reacţionat cu entuziasm, poate tocmai pentru că vorbim despre o operă care reuşeşte să seducă doar dacă este excepţional cîntată, ceea ce a fost cazul, pe deplin, la Covent Garden.
La acest succes al momentului premierei a contribuit foarte mult şi efortul anterior făcut de ICR Londra, pentru a stîrni curiozitatea publicului, împreună cu Opera Regală Covent Garden, care a organizat, înainte de premieră, mai multe evenimente, reunite sub genericul „Luna Oedipe la Londra“. Atît la Covent Garden, cît şi la sediul Institutului, au avut loc concerte şi discuţii cu protagoniştii, la care au participat bas-baritonul Johan Reuter, dirijorul Leo Hussain, Kasper Holten, directorul muzical al Operei Regale, compozitorul şi muzicologul Dan Dediu, regizoarea Valentina Carrasco, basul Sir John Tomlinson, mezzosoprana Sarah Connolly, soprana Rodica Vică, pianista Diana Ionescu, s-au organizat expoziţii şi nu numai, Institutul Cultural Român urmînd să sprijine şi realizarea unui film de prezentare a producţiei Oedipe şi a marelui său compozitor, care va fi distribuit pe platformele de promovare ale Operei Regale.
Pentru cei mulţi care nu au avut cum să participe la acest spectacol fabulos, el va fi difuzat pe 4 iunie, în versiune audio, de BBC 3 şi preluat de Radio România Cultural şi de Radio România Muzical, pentru publicul din România.
Cît despre Oedipe, în România, în afara producţiei de la Bucureşti, diferită de cea de la Londra, dar semnată de una dintre regizoarele aflate pe afişul londonez, Valentina Carrasco, ediţia din 2017 a Festivalului Internaţional „George Enescu“ se va deschide, în premieră extraordinară, cu o versiune concertantă a operei Oedipe, în interpretarea London Philarmonic Orchestra, sub bagheta dirijorului Vladimir Jurowski, actualul director artistic al Festivalului.