Dinescu, ultimul dans

Asistăm, în vremea din urmă, la o serie de comeback-uri, în proză şi mai ales în poezie, dorite cît mai convingătoare artistic şi utilizînd o strategie sofisticată de „supunere“ a pieţei noastre de carte dintr-un interior de nişă. Romanul îndelung aşteptat al lui Ioan Groşan, volumul nou de versuri al lui Ion Mureşan şi suita de „poezii noi“ purtînd semnătura lui Mircea Dinescu au în comun nu doar o prelungită gestaţie, ci şi apariţia lor la edituri mici, aproape personalizate. Acestea se vor dedica integral susţinerii Cărţii (cu voită majusculă), pe care specialiştii şi publicul mai larg culturalizat o aşteaptă de ani buni; în timp ce, la editurile solide, cu producţie în flux continuu, numărul consistent de titluri solicită o împărţire a atenţiei critice şi produce o adevărată, plăcută, zăpăceală a cititorilor. Un fel de trubadur post-postmodern Dacă-i bal, bal să fie, pare că şi-au spus în barbă, înfrăţiţi, editorul mic şi autorul mare, primul legîndu-şi ambarcaţiunea de un nume greu, al doilea simţind că întoarcerea trebuie marcată prin condiţii speciale de publicare. Iar la acest punct, Mircea Dinescu o ia – ca în atîtea rînduri – pe cont propriu. Volumul său Femeile din secolul trecut e însoţit de un […]