Disecţii (II)

Dacă materia memoriilor Gabrielei Adameşteanu e dispusă şi organizată concentric, cu lărgiri ale cadrului, „digresiuni“ consistente şi reveniri la punctul fix al pivotului narativ (stagiul în Statele Unite, în partea întîi, accidentul de maşină din Maramureş, în a doua), modul de raportare la această materie preponderent biografică este acelaşi de la început şi pînă la sfîrşit, în Anii romantici. Din ce unghi descrie autoarea memoriilor experienţele personajului lor?   E vorba de o raportare şi o abordare în doi timpi. Unul, primul, este cel al experienţei traversate (trăite), cuplînd cu însuşi procesul (momentul) ei. Gabriela Adameşteanu devine, aici, un fel de reporter al propriului trecut, descriind fiecare secvenţă din interiorul participării la ea, cu destule detalii oferite din „teren“. Sînt mărturii de insider, din lumea editorială autohtonă, în Epoca de Aur, şi din presa liberă, după 1990. „Abulia“ autoarei care le scrie îşi merită ghilimelele, căci sub aerul absent, neparticipativ al Gabrielei Adameşteanu observăm un ochi care a văzut, o ureche care a auzit şi o memorie care a înregistrat multe.   Diferenţa faţă de memorialistica autorilor nombrilişti şi, mai cu seamă, faţă de cea a veleitarilor care folosesc genul ca pe un instrument de subliniere a unei importanţe fără […]