Jocurile Olimpice de Vară domină aceste săptămîni. Cînd sezonul estival și vacanțele de tot felul – de la cea politică la cea școlară sau la aceea care implică schimbarea de accente a preocupărilor de zi cu zi – ocupă interesul marelui public. Cîte un atentat sau o crimă ne mai scot din amorțeală. Așa s-a născut, cu decenii în urmă, subiectul ciobanului Petrache Lupu de la Maglavit, așa se forțează subiectul Elena Udrea, aflată în aceste zile la țărmul Mării Negre. Oricum, ea rămîne o temă bună de exploatat în media, dincolo de anotimpuri.
În acest răstimp, ce se mai întîmplă prin lume și pe la noi? Prin lume continuă violențele de tot felul. Că este vorba de agresivitatea poliției americane faţă de tinerii afroamericani – orice incident devine brusc incendiar – sau de înmulțirea atacurilor individuale cu arme albe împotriva cetățenilor europeni. Ultimul atac s‑a produs în dulcea și tihnita Elveție, incident, din păcate, soldat cu morți și răniți. Că are sau n-are legătură cu Statul Islamic, că e vorba de atac terorist sau nu, faptele rămîn fapte. Ca și asasinarea acelui preot într-o biserică catolică din nordul Franței, ca și uciderea a cinci polițiști și doi civili într-un atentat de lîngă Diyarbekir, în Turcia. SUA și Rusia ajung la un acord pentru soluționarea situației civililor din Alep, Siria – ONU reclama insistent în ultima lună situația gravă în care se află peste un milion de civili –, în timp ce campania pentru alegerile prezidențiale din Statele Unite capătă pe zi ce trece accente aproape dramatice. Șeful de campanie al candidatului republican este suspectat de corupție, în timp ce Donald Trump însuși vrea să introducă noi criterii, mult mai dure, pentru acceptarea imigranților pe teritoriul SUA.
Pe acest fond de variate turbulențe se desfășoară Jocurile Olimpice de Vară de la Rio de Janeiro. Le urmărim cu asiduitate, așa cum am urmărit în mod constant JO de cîteva decenii. Am trăit împreună cu ele. Și, din patru în patru ani, ne-am bucurat de acest imens spectacol nu doar sportiv. Multe nume de campioni olimpici au rămas în memoria noastră și fac parte dintr-un fond fix de nume de neuitat. De la etiopianul Abebe Bikila, campion olimpic la maraton, care alerga desculț, spre uluirea întregii omeniri, pînă la Nadia Comăneci a noastră, care a uluit pe toată lumea cu acel 10 incredibil primit la Montreal și l-a lăsat pe comentatorul sportiv Cristian Țopescu fără glas cîteva zile. Etc. Să nu mai lungim parantezele și să intrăm în subiectul dorit. Dopajul în sport. Mulți sportivi ruși au fost depistați pozitiv de către autoritățile medicale olimpice, iar Comitetul Olimpic Internațional i-a exclus de la jocuri. OK. Nu unul, doi, cinci – s-au mai întîmplat astfel de cazuri, izolate însă –, ci zeci de sportivi, federații întregi au fost penalizate. Nu doar ruși, dar mai ales ruși. Inclusiv sportivi români. E ceva nou dopajul? Nu. Ce este dopajul? Folosirea unor substanțe interzise pentru îmbunătățirea rezultatelor sportive. Obținerea de foloase necuvenite, cum ar veni – ne-au intrat bine în cap astfel de expresii des utilizate de cînd DNA a ajuns vedetă națională. Precum Ilie Năstase sau Gheorghe Hagi, la vremea lor. Obținerea de foloase necuvenite se numește furt. Și se pedepsește prin lege. Ca și plagiatul.
Plagiatul este tot un furt – hoție intelectuală, cum ar veni. Îți însuşești ceva ce nu-ți aparține. Se pedepsește prin lege? Teoretic, da. Practic, mai puțin. Nu știm vreun caz în România – aici trăim, aici vom muri, oricîte bezele am schimba cu străinătățurile –, în care vreun caz de dopaj sau unul de plagiat, devenite un fel de sport național, să fi fost condamnate penal. Poate de acum înainte. Faptul că numeroși nepricopsiți ajunși lideri politici sau cocoțați în te miri ce funcții administrative fură munca altora pentru a obține și cîte un titlu de doctor în științe (sau în ce-o mai fi…), pentru a-și rotunji CV-urile și a obține avantaje de tot felul (cariere universitare, profesionale etc.), nu poate fi admis cu nici un chip. Doar că. Doar că, în această campanie antiplagiat, vor trebui să primeze aspectele etice ale procesului, și nu folosirea lui ca armă politică. Antiplagiatul ca formă „de dat în gît“ – cum să ne exprimăm mai elegant?! – a adversarilor politici. Lupta împotriva plagiatului – ca și cea împotriva dopajului, o altă formă de furt – va continua, sperăm, sub semnul stindardelor etice. Olimpice. Sportivii ruși – și nu doar ei, esticii de dinainte de 1989, vă mai amintiți de înotătoarele din RDG, care arătau ca fostul senator Miron Mitrea? – au folosit masiv anabolizante și alte medicamente interzise pentru a obține performanțe de înalt nivel, fapt incriminat și sancționat dur de către Comitetul Olimpic Internațional; ni se pare un semn bun. Degeaba mîrîie președintele Putin că sînt acțiuni de sancționare a Rusiei din motive politice. Da, este o sancționare reală și justificată a încălcării legii. Dacă Occidentul și statele democratice au fost neputincioase la anexarea abuzivă a Crimeei, acum nu mai închid ochii la astfel de încălcări ale legii. Și e bine așa. Dopajul și plagiatul trebuie sancțioante la fel de dur. Iar în România, căci ceea ce se întîmplă aici ne doare cel mai tare, comisiile de etică să funcționeze corect și pragmatic, lăsînd Justiția – așa cum e ea în România, strîmbă (BH dixit) – să ia măsurile ce se impun. Acest tip de furt să fie de neadmis la orice nivel. Că este vorba despre nevinovatul – aparent – copiat la tezele din şcoala generală, că este vorba despre ciordeala din alte cărți fără menționarea surselor. Mare lucru nu ar fi. Mai greu ar fi de schimbat o anume mentalitate. Că este vorba despre a circula cu viteze mult mai mari decît permite legea, că este vorba despre a traversa străzile, pe unde ne vine la îndemînă – fac şi eu parte din această categorie –, că este vorba despre a ignora o coadă pentru a obține un permis. Cum a pățit recent șeful Senatului, acuzat penal de o avocăciță că a obținut avantaje necuvenite prin intratul și ieșitul dintr-o instituție publică peste rînd. Procedeu des utilizat la noi, dacă ai vreo cunoștință sau un telefon care aranjează treburile. Dacă Tăriceanu nu era om politic important, nu se făcea atîta tărăboi mediatic. Care ar fi ideea? Că plagiatul, dopajul sau aranjamentele de orice fel să nu fie tratate doar sub aspectul lor politic, ci în primul rînd dintr-o perspectivă etică.
E simplu. Aparent. Altfel, oricum, viața merge înainte. Și fără titluri olimpice și fără plagiate sau cazuri de dopaj. Sînt destui oameni care își duc în spate destinul, fără să utilizeze alte subterfugii pentru a fi ei înșiși. Eventual mai buni, mai generoși, mai zîmbitofi, de ce nu? E vremea vacanțelor, să ne bucurăm. De Olimpiada de la Rio, de încă o zi de stat la soare.
Doi jurnaliști germani de la Süddeutsche Zeitung, Bastian Obermayer și Frederik Obermaier, semnează un volum intitulat Panama Papers. Cum își ascund banii cei bogați și puternici. Cum am găsit miliarde ascunse ale unor premieri, dictatori, funcționari FIFA, șefi de concerne și magnați – și banii secreți din cercul intimilor lui Putin (Editura Litera, 2016), o carte uluitoare despre matrapazlîcurile și corupția practicate de mai marii lumii. Acum e vacanță, lectura mai poate să aștepte.