Douăzeci de ore în Pungeşti

  • Recomandă articolul
În drum spre Pungeşti, sîmbătă dimineaţă, 7 decembrie, te gîndeşti la atît de multe lucruri şi, în definitiv, la nimic. Cu toate acestea, cele mai multe idei care îţi vin sînt de măreţie şi de exprimare a libertăţii colective. Te gîndeşti că, odată ajuns acolo, vei muta munţii din loc, iar jandarmii, uimiţi de acurateţea logicii tale şi de argumentele pacifiste, se vor face oameni de înţeles şi că tu, tocmai tu, care ai venit într-un suflet de la Bucureşti într-un hîrb de Dacie, vei salva o situaţie care s-a hrănit destul cu nervii şi frustrările unor oameni simpli.   Mă uit pe geam: în faţa mea, ca pe o peliculă sepia, se văd primele raze de soare, pomi, mirişti, case, alte mirişti şi alţi pomi. Mi se atrage atenţia că ajungem în Pungeşti cam într-un sfert de oră, aşa că încep să verific cu frenezie lucrurile din rucsac, rezervele de apă şi tot ce mi-a trecut prin cap să îndes în nişte sacoşe. De vreo două săptămîni, citesc cam tot ce scriu intelectualii români despre proteste, însă parcă nimic nu mă înfurie mai tare decît ce scrie domnul Andrei Pleşu, de la adăpostul unei pastorale bărbi şi al unei […]
Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.

Comentarii utilizatori

Comentariile sunt închise.