Drama spaniolă, un posibil precedent european

  • Recomandă articolul

Este foarte greu să abordez „afacerea catalană“ pe un ton neutru, avînd o viziune lipsită de umori şi neîncărcată de afecte. Am călătorit în cîteva rînduri la Barcelona, vizitînd şi împrejurimile, inclusiv Balearele, căci aceste pămînturi ale mării tot de Catalunia ţin. Sînt fan pe viaţă al Barçei, care e mai mult decît un club. Nu pot evoca istoria regiunii fără să‑mi amintesc de contele Wifredo I el Velloso, suveran peste Urgell, Cerdaña, Barcelona, Gerona şi Osona, sau fără să lăcrimez la evocarea masacrelor înfăptuite de coloanele franchiste în preajma celui de-Al Doilea Război Mondial. Barcelona, fără Gaudi, Picasso, Dalí, Miró şi Gris? Nu o pot concepe astfel. De asemenea, nu mă pot gîndi la Barcelona în absenţa unor mari scriitori, precum Eduardo Mendoza, cel cu Oraşul minunilor, Enrique Moriel, autorul romanului Oraşul din afara timpului, sau Carlos Ruiz Zafón, formidabilul menestrel contemporan al oraşului care, sub tutela unui loc imaginar, „Cimitirul cărţilor uitate“, a edificat o suită romanescă de o frumuseţe nealterabilă, cu titluri ca Umbra vîntului, Jocul îngerului, Prizonierul cerului şi Marina. Să uit de Rafael Nadal, jucătorul de tenis catalan considerat drept cel mai mare sportiv spaniol din istorie? De farmecul lui Barri Gòtic? De vraja unei plimbări la ceas de noapte pe Las Ramblas? De o baie în Golful Barceloneta? De o clipă de reculegere în Cimitirul vechi de pe Montjuïc? De un scurt extaz în faţa geniului dalidian de la Figueres? Ori de mistica visare în piatră configurată de Gaudí prin Porticul Nativităţii, cel de la Răsărit, al Sagradei Familia? Nici că se poate.

Ei bine, pentru mine, Barcelona este o chestiune de suflet. Toate aceste pricini enunţate mai sus mă împiedică să vorbesc obiectiv, rece şi tern, de la altitudinea unei anumite detaşări, despre dubla dramă catalano-spaniolă. Nu mai intru în detaliile poveştii mult‑dis­putatului referendum pentru independenţă declanşat de Carles Puigdemont, liderul separatist al regiunii, detalii care sînt arhicunoscute. Din punctul meu de vedere, important este să înţelegem de ce s-a ajuns aici şi care sînt posibilele consecinţe ale unui astfel de eveniment.

Întîi de toate, fiind cetăţean român, nu am motive să privesc cu mare deschidere şi largă solidaritate nici un fenomen independentist din Europa. Chestiunea secuiască, ca premisă pentru discuţia mai amplă privind apartenenţa Transilvaniei la România sau la Ungaria, mă îndeamnă să fiu extrem de rezervat la acest capitol. Dacă nu din alte raţiuni, măcar din cauză că orice repunere în discuţie a problemei frontierelor, mai ales în Balcani, s-a lăsat mereu cu vărsare de sînge, ţări distruse, familii asasinate, femei violate, copii orfani, lagăre de concentrare etc. Povestea însîngerată a fostei Iugoslavii e prea apropiată în timp pentru a ne permite luxul de a fi amnezici. Pe urmă, nici noi şi nici ungurii, sîrbii, slovacii etc. nu sîntem scoţieni, tirolezi, sloveni sau lombarzi, gradul de civilizaţie mai scăzut putînd conduce la derapaje antiumanitare îngrozitoare. De fapt, nici la case mai mari ale Europei apusene poveştile de sînge nu se uită uşor, cazul nord-irlandez fiind pilduitor în acest sens. De aceea, orice precedent recent e în măsură a conduce la noi conflicte de care nimeni nu are nevoie. (Iată, doar în urmă cu cîteva zile referendumul din regiunile italiene Veneto şi Lombardia a înregistrat un vot masiv pentru un grad mai mare de autonomie alocat autorităţilor locale. Iar următorul pas va fi, cu siguranţă, cel orientat spre independenţă. Cazul Padania vă mai spune ceva?)

Pe urmă, să ne amintim de faptul că Sta­tul spaniol este o monarhie constituţională, iar Constituţia regatului nu recunoaşte dreptul regiunilor, chiar şi al celor cu autonomie sporită, cum e situaţia Cataluniei şi a Ţării Bascilor, de a organiza referendum pe tema independenţei. Ceea ce a făcut Generalitat sub conducerea lui Puigdemont a fost, fără discuţie, o încălcare a ordinii constituţionale iberice. Abuzul de forţă al Gărzii Civile, gest regretabil, pentru care cabinetul Rajoy şi-a cerut public scuze, are partea sa de îndreptăţire legală. Pînă şi gestul poliţei locale, cunoscuta Mossos d’Esquadra, de a fraterniza cu votanţii separatişti, poate fi înţeles în plan emoţional, însă ceea ce e evident este încălcarea legii spaniole. Vorbim despre statul de drept, atunci legea este sacrosanctă, în ciuda tuturor exceselor şi aspectelor abuzive. Orice concesie, orice slăbiciune, orice cedare va constitui o premisă pentru o escaladare ulterioară, cu reverberaţii în toată Uniunea Europeană. Discutăm, de fapt, despre o adevărată Cutie a Pandorei…

Pe de altă parte – iar în acest punct, malgré moi-même, trebuie să devin advocatus diaboli –, s-ar cuveni, poate, să pricepem de ce s-a ajuns aici. Desigur, dincolo de voinţa unei bune părţi a populaţiei catalane (nici măcar majoritatea, căci se pare că doar 43% a fost prezenţa la referendum, din care 90% au votat pentru secesiune), rămîne convingerea celeilalte tabere de a persista în cadrul regatului. Rafael Nadal a spus-o fără înconjur: nu‑mi pot imagina o Spanie fără Catalunia, după cum nu vreau să mă gîndesc la o Catalunie în afara Spaniei.

Foarte mulţi catalani şi destui spanioli care trăiesc în Catalunia gîndesc conform acestui principiu enunţat de marele campion de tenis. Şi au toate drepturile să o facă. Fără Catalunia Spania pierde 20% din PIB, 6% din teritoriu, 16% din populaţie, un turist din patru etc. Ce cîştigă catalanii? Pe moment şi pe termen scurt, mai nimic. Fie şi pierderea apartenenţei la UE, şi tot ar fi imens de mult pentru această autoproclamată republică. Cea a cărei independenţă a fost imediat suspendată de Puigdemont, pentru a preîntîmpina o lovitură de forţă a Madridului. Pe termen mediu şi lung însă, cu siguranţă că economia regiunii, ca şi alte numeroase domenii, ar avea de cîştigat. Exemplul Sloveniei, Croaţiei, Slovaciei şi Cehiei nu e chiar de lepădat.

Însă mişcarea secesionistă are logica ei. Şi totul porneşte în doi timpi. Întîi de toate, este firul istoric. Regiunea catalană a fost integrată în vremea carolingiană mărcii spaniole, transformată ulterior în regat independent, dar asta fără ca tumultul independendist să se calmeze vreodată. Să ne amintim doar de revoltele acelor Segadors din veacul al XVII-lea. Sau de căderea Barcelonei în faţa trupelor franco-spaniole în 1714. Ca să nu pierdem din vederea rebeliunea catalană contra autorului loviturii de stat militare din perioada interbelică, mult-urîtul (şi astăzi) generalissim Franco. Mai mereu vorbitorii limbii catalane, un fel de gasconă occitană cu puternică amprentă spaniolă, s-au dorit autonomi în raport cu puterea castiliană a Madridului. Foarte urbani şi naţionalişti, mai laici decît locuitorii altor regiuni iberice, mai curînd de stînga şi republicani, catalanii s-au arătat foarte serioşi, extrem de muncitori şi deosebit de deschişi experiementelor de avangardă artistică. Ceva din acest continuu sentiment de frondă persistă şi azi în mintea şi sufletul celor care doresc despărţirea de Regatul spaniol. Un sentiment construit pe temeiul conştiinţei că ei, catalanii, sînt diferiţi de spanioli.

Chiar dacă împotriva Constituţiei iberice, o logică a separaţiei nu poate fi negată partidei independentiste din Catalunia. În definitiv, dacă filozofia corectitudinii politice şi a globalizării fără frontiere a prins inclusiv în Spania, devenind, din modă şi experiment, temei al imperativităţii şi principiu fondator al noilor politici, atunci de ce ne mirăm ipocrit că, în urma succesivelor drepturi de regionalizare, descentralizare şi autonomizare, valabile oriunde în UE, catalanii au făcut pasul imediat următor, declarîndu-şi unilateral independenţa? Dacă Statul spaniol recunoaşte naţiunea şi limba catalană, alături de altele, spre deosebire de Franţa şi Grecia, ţări în care oficial nu există alte populaţii şi limbi, de ce este atît de surprinzătoare mişcarea de secesiune? Dă omului atît cît nu poate duce, iar derapajul este gata asigurat… Dacă te joci cu focul, incendiul este foarte posibil…

Ce va urma? Fără îndoială, o politică de mînă forte a Madridului, care poate merge pînă la suprimarea autonomiei catalane, dacă tensiunile şi derapajale lui Puigdemont şi ale partidelor secesioniste nu încetează. Acest fapt îi va îndîrji şi mai mult pe rebeli, în a căror memorie va răsări amintirea suferinţelor din epoca torţionarului Franco. (Ca minimă bibliografie, citiţi Prizonierul cerului de Carlos Ruiz Zafón.) Şi e dincolo de orice îndoială că separatiştii vor cultiva şi amplifica această blestemată amintire. Nu putem spera decît că rezistenţa prin atentate a bascilor nu va deveni şi opţiunea catalanilor.

Oricum am întoarce-o, situaţia este foarte complicată şi deosebit de sensibilă. Europa stă pe un butoi cu pulbere. După colţ aşteaptă Scoţia şi Nordul Italiei. Poate Ţinutul Secuiesc, poate (Doamne feri!) Ardealul? Şi exact atunci cînd e nevoie de lideri politici puternici şi înţelepţi, Europa şi România au drept conducători nişte marionete penibile…

Comentarii utilizatori

Adaugă comentariu

object(WP_Term)#13239 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }