După 10 ani

„Orice atitudine în raport cu ceva e o atitudine marcată corporal, prin senzații, prin emoții, sentimente, stări, inclusiv stări fiziologice. Ce gîndim e secundar, oricît ar părea asta de paradoxal. Și, apoi, proza nu se face cu mintea și cu judecata, ci cu fiziologia și cu subconștiința, cu ajutorul acelor fluxuri narative de imagini depozitate în unghii, în piele, în firele de păr, în sclipirea ochilor și în bătăile inimii, în timpane și în tendoane, în amintirile kinezice ale genunchilor și în porii de pe obraji. […] Pista de lansare a prozei e corpul, însă același corp e și cîmp de aterizare. Am început să scriu cu adevărat în ziua în care am înțeles că trebuie să mă distanțez de mine pentru a mă putea reapropia, cu o altă privire, de ceea ce am părăsit“ („Ziua în care am început să scriu“, în Gheorghe Crăciun, Imagini, litere și documente de călătorie, Polirom/ Cartea Ro­mâ­nească, 2016). Dispariția prematură, în ianuarie 2007, a lui Gheorghe Crăciun a însemnat o provocare pentru literatura română. Iar această provocare intelectuală este adresată sistemului literar în integralitatea sa, care are misiunea de a disemina, analiza și interioriza o operă pe cît de organic articulată în arhitectura […]