N-aș fi intuit, nici bănuit vreodată că pictorița Ecaterina Vrană face desene pregătitoare pentru compozițiile sale impetuoase și pline de o energetică absolut contagioasă. Dar expoziția Ecaterina Vrană Without Secrets (octombrie-noiembrie 2017), de la Galeria Nicodim din București, i-a „trădat“ acest secret. În fapt, secretul era doar rodul neștiinței mele sau, mai degrabă, al unei stereotipii cu care eram obișnuit deja în raport cu pictura acestei artiste. Asta pentru că încă din anii facultății m-am obișnuit cu stilistica „zurlie“ a picturilor sale, iar acestea păreau că ies dintr‑un foc, proiectîndu-se direct pe pînză. Cu alte cuvinte, în capul meu era înrădăcinată convingerea că o astfel de pictură nu presupune căutări, formulări și calcule făcute pe hîrtie, că exclude eboșele, schițele după natură etc. „Muzeul imaginar“ existent în mine îmi spunea că sensibilitatea viscerală a Ecaterinei nu are nevoie de așa ceva, pentru că se poate exprima atît de direct, încît medierea prin schițe și desene pregătitoare părea de-a dreptul inutilă.
Dar, în această toamnă tîrzie, am descoperit un întreg jurnal vizual, cu notații figurative și lexicale, sugestii de culoare, urme de laviu, amprente ale activității de laborator. Un perete întreg al expoziției era parțial tapetat cu foi grafice, probabil riguros alese și selectate de artista însăși, astfel că, în paralel cu opera finită, devenim martori ai unui proces, firesc, al dialogului artistei cu sine însăși. Doar că, prin expunere, acest diariu devine parte a procesului său de creație, și parcă ne vine și mai lesne să pricepem tablourile sale mari, colorate, atipice.
Lucrările sale picturale sînt fără perdea, dar total abstracte, în acel moment în care rămînem cu perplexitatea pe fizionomie, cînd un copil ne pune o întrebare atît de neașteptată, încît devenim subit gînditori, ca să nu trădăm neputința de a răspunde la acea, în fond, firească întrebare. Da, pictura Ecaterinei Vrană este acel „dulceamar“ (Erwin Kessler) pe care nu ni-l putem nici explica, nici digera pînă la limita ideii. Cînd vrei să înțelegi universul pe care-l vizualizează mai degrabă dibuiești prin comparație, recurgi la ce știi, decît să sapi un tranșeu propriu spre a-l cuceri. Calea nu e simplă, nici prea agreabilă, căci cam tot ce crezi că știi despre ce și cum este pictura se risipește, deoarece artista „propune o pragmatică non-conștientă a derivei în afara reperelor și criteriilor, a valorilor și ideilor“ (Erwin Kessler în catalogul expoziției dulceamar, galeria Curtea Veche, decembrie 2008-ianuarie 2009).
La nivel iconografic operează cu elemente puține, pe care le reia de-a lungul anilor: chipul, puiul, ușa, pantoful, masa, floarea, stropitoarea, apa. Cea din urmă e stihie, e lichidul care leagă toate. Ea curge sau e prezentă ca un nimb, încununează aproape ca o pulbere materială întregul univers imaginar. Apa pulverizată din stropitoare e un „subiect“ mai nou, vizibil în ultimele tablouri ale Ecaterinei Vrană, iar artista o reconstituie din picături; picătura în cădere liberă a încremenit, parcă, pe suprafețele picturilor ei și îmbălsămează astfel convingerea că apa îngheață, se solidifică, își schimbă forma, volumul, poate deveni element ritualic. În dependență de context.
Gîndindu-mă la semnificațiile pe care le‑a căpătat apa în arta contemporană, mi-am amintit de Teresa Margolles, artista care reciclează „apa morților“ și o folosește în context muzeal (vezi catalogul primei sale expoziții personale de la Museum für Moderne Kunst, Frankfurt-am-Main: Teresa Margolles. Muerte sin fin, Udo Kittelmann und Klaus Görner, Ostfildern-Ruit 2004). Apa aceasta conservă memoria celui defunct, ca un ultim omagiu de natură etică adus celui care ne părăsește. Și dacă Margolles evocă ideea morții și conferă puteri expiatorii apei, la Ecaterina Vrană apa are mereu aspect solar, ludic prin excelență, la ea semnificația apei e strict estetică, e întruchiparea subitului curcubeu, care apare în refracțiile astrului ceresc în conjuncție cu jetul care irigă cîmpul vieții.
Pictura Ecaterinei Vrană aduce multă bucurie, mai ales prin aspectul său netrucat de rațiune, calcul mental sau de voința de a epata. Arta ei este în firesc acord cu ea însăși, fără a se opinti sau încorda prea mult pentru asta. „Mi-e dor de cînd aveam 16 ani“, stă înscris cu alb păstos pe fusta albă a unui personaj de pe una dintre picturile Ecaterinei, iar alături de ea trei umbrele ca de plajă se topesc în lumina amurgului, cotropind lumina, alunecînd în negru. Nostalgia adolescenței pare a fi singura pretenție subtil etică a artistei, iar protonii acesteia ne copleșesc și pe noi, privitorii. Cui îi mai este dat acest sentiment.
Pe mine personal, pictura Ecaterinei Vrană mă emoționează de-o manieră pe care nu o pot asemui decît jindului de a retrăi propria mea adolescență, lăsată undeva sau pierdută atunci cînd aveam 16 ani ori imediat după.