„Echilibrul, pentru mine, este să mergi pe buza prăpastiei“

Interviu cu pictorul Mihai SÎRBULESCU

  • Recomandă articolul

Mihai Sîrbulescu pare să ne spună, prin opera sa structurată în jurul axei Clopotelor şi Grădinilor, că un lucru de valoare trebuie făcut în exces. Însă generozitatea sa, ca om şi în pictură, este obligatoriu dublată de rigoare. Clopotele sună profund, din materia lor grea, de fiecare dată din altă tonalitate rafinată, reţinută, ca demonstraţie că zona spirituală este una consistentă, îmbibată de vizibilă splendoare. În tema Grădinilor, exaltarea culorilor se află sub regulile compoziţiei, triumful vieţii nu se manifestă în dezordine, ci e supus unor legi care îl garantează. Ordine şi nelinişte, tensiunea operei construite pe gîndire impecabilă, pe siguranţa tehnicianului şi îndoiala superioară a celui ce străbate atent existenţa umană. Iar consistenţa materiei picturale, în felul în care este tratată, nu ne copleşeşte, ci asigură soliditatea mesajului transmis, depune mărturie asupra autorului însuşi, ne încredinţează că marile adevăruri trebuie căutate şi în adîncurile spiritului, şi în lumea materială. Pictorul are afinităţi cu Van Gogh şi Ţuculescu, fiind un bun observator al naturii – minunatele peisaje de la Tescani –, un bun portretist, pe urmele lui Luchian, are o excelentă tehnică şi o cultură plastică solidă.

Mihai Sîrbulescu s-a născut în 1957, în Bucureşti. În 1981, a absolvit Academia de Arte din Bucureşti (1990-1996) şi din 2004 pînă în prezent este asistent universitar la Catedra de Pictură. A expus frecvent cu grupul Prolog şi are lucrări în colecţii private din ţară şi din străinătate.

 

Aţi ales să reprezentaţi alternativ şi foarte diferit cele două ipostaze ale firii, cea introspectivă, înclinată spre meditaţie, spre melancolie, şi cea ludică, exuberantă. Între tonurile surde şi bogăţiile de culori, între asceză şi vitalitate, între sacru şi profan, două etape separate de lucru, care vă definesc în aceeaşi măsură. De ce preferinţa de a delimita strict aceste zone care se întrepătrund în structura existenţei umane ?

Sînt născut în zodia peştilor şi peştii sînt dubli, unul merge într-o parte, altul în cealaltă. Încerc să-mi explic şi în felul acesta de ce am eu două drumuri aparent opuse în pictură, unul care merge către abstract-geometric, monocrom, simetric şi celălalt, aleatoriu, grădinile avînd culori puternice, pentru că se potrivesc cu tema, cu bucuria. Sînt în firea mea aceste două drumuri, deşi mai sigur în pictură e să alegi o singură cale, să te duci pe ea, să împingi cercetarea într-o singură direcţie. Cînd alergi după doi iepuri… e mai complicat. Dintre cazurile de pictori care au lucrat în mai multe direcţii, celebru este Picasso, cu care eu am mai puţine afinităţi, şi, cu toate acestea, sînt mai aproape de el din punctul acesta de vedere. Îmi plac aceste două contraste, unul al sobrietăţii şi celălalt al exuberanţei.

Trepte la Balcic

Am putea aduce în discuţie prezenţa unei fracturi, pe care subconştientul uman începe să o perceapă ca pe o normalitate? Omul recent a devenit dizarmonic?

Există o nevoie, pentru mine, nu de a echilibra, ci de a rupe. Îmi place foarte mult excesul. Dacă faci exces de negru, e prea puţin, dacă faci exces de culoare, e prea puţin, trebuie să mergi pe amîndouă faliile. Cineva mă întreba ce este echilibrul pentru mine. I-am răspuns că înseamnă să mergi pe buza prăpastiei, cu un picior într-o parte şi cu altul în cealaltă, şi să nu cazi.

Cum priviţi panorama atît de diversă şi de paradoxală a artei contemporane?

Pentru mine, contemporaneitate nu înseamnă colegii de la UAP. Mă simt mai contemporan cu Van Gogh, cu Rembrandt. Citeam de curînd la Emil Cioran că prezentul, clipa aceasta, se duce. O am în faţă, îmi spun că e a mea, dar ea s-a dus. Trăim fabricînd trecutul. Din punctul acesta de vedere, prezentul este acolo unde eşti tu, unde e inima ta. Dominique Ingres avea o vorbă – „Ce am eu cu apostaţii secolului meu?“. Inima lui Ingres era unde era Rafael. Acela era contemporanul lui, ca şi al unui alt gen de pictor, Poussin. Unde îţi este dragostea, acolo este prezentul tău, un prezent continuu, fie că iubeşti Altamira sau pe Goya.

Trebuie să ai cultura, cunoaşterea acestor personalităţi ca să le iubeşti. În prezent, se pare că e suficient să te informezi cît de cît, altfel mergi pe ideea: „Eu sînt totul, cu mine începe lumea“…

Nu mi se pare deloc în ordine. Cînd îţi place să pictezi nu ca un amator, ci ca un pictor, pentru că aceasta e pasiunea vieţii tale, nu poţi să nu te uiţi la ceea ce au făcut alţi pictori, colegii tăi din grupele mari, Van Gogh, Rembrandt. Pictura nu se poate face de unul singur. Pictorul e un continuator, el vine pe un dat şi datul acesta e făcut de un batalion de pictori care au trăit de-a lungul timpului. Trebuie să vezi ce-au făcut, ca să înţelegi pe ce lume te afli.

Stînjeneii

Privind în urmă, ce vi se pare mai important în perioada uceniciei? Au fost întîmplări, împrejurări care v-au marcat parcursul? Aţi avut maeştri pe care să doriţi să-i urmaţi?

Am citit, în foarte frumosul roman al lui Pamuk, Mă numesc roşu, despre e o echipă de bătrîni caligrafi şi miniaturişti, care vorbesc cu enormă dragoste despre anii uceniciei. Socotesc că aceşti ani sînt cei mai importanţi pentru oricare dintre noi. Las la o parte că ucenicia ar trebui să dureze toată viaţa, dar există un anumit moment al tinereţii cînd descoperi, parcă mai mult decît descoperi acum. Am avut noroc de profesori formidabili, Ştefan Sevastre în liceu şi Marius Cilievici la facultate. Am fost un foarte atent ucenic. Îmi plăcea să-i ascult, să mă luminez, să înţeleg ce e aceea pictură – de fapt, un limbaj. Acum am unele dispute cu sora mea Anca, fiindcă aduc laudă chiulului. „– Mihai, chiuleai?“ – mă întreabă. „Nu, nu chiuleam.“ Învăţătura adevărată are o zonă de imponderabil, e o şcoală a clarobscurului. Obscurul nu se poate preda. Trebuie să predai clar – contrastele cald-rece, apoi închis-deschis, vertical, orizontal, oblic, mare, mic, mijlociu – asta e clar. Obscurul este faza învăţăturii şi a artei, care se ascunde în faţa unei discipline şi a unui limbaj. Aşadar, foarte mult mi-a plăcut în şcoală, deoarece, chiar inconştient, orice învăţăcel are conştiinţa chiulului, care nu înseamnă să lipseşti de la şcoală, ci să împingi învăţătura atît de departe, încît să poţi face oricum.

Artistul este stăpînit de apucătură

Pictura trebuie lăsată să respire, să aibă suflu, ideile vor aluneca, se vor putea desfăşura. Starea ideală în care te poţi afla nu e încrîncenarea, ci e asemănătoare unei beţii lucide. Anticii, înainte de a lua decizii foarte importante, se îmbătau, pentru că în stare de trezie ar fi fost prea temători, prea rigizi, nu ar fi avut destul curaj.

La Platon există conceptul mania divină. Te posedă zeul, el pune gheara pe tine şi te pune să vorbeşti. Tu habar n-ai. La Caragiale am găsit acelaşi lucru, spus altfel – artistul lucrează prin apucătură. Ce mi-e posedare, ce mi-e apucătură. Amatorul lucrează prin ştiinţă, el stăpîneşte priceperea, pe cînd artistul este stăpînit de apucătură.

E o stare specială pe care o aşteptaţi, pe care o construiţi sau o provocaţi atunci cînd începeţi lucrul la o pînză? Ritmul pe care vi-l impuneţi este, după cîte ştiu, unul rapid.

Mi-e groază să mă apuc de lucru, mi-e cel mai greu. E ca un blestem. În fond, pictura e o muncă la fel ca oricare alta. Adam a fost izgonit din Rai: „În sudoarea frunţii să-ţi cîştigi pîinea. Spini şi pălămidă îţi va rodi pămîntul“. Asta e pictura. După ce mă apuc, după ce mă hotărăsc să iau în piept acest blestem al muncii, situaţia devine foarte interesantă, ca un roman poliţist. Sînt foarte curios să văd ce iese pe pînză de pe paletă, din culorile pe care le-am pus. Culorile sînt ca nişte manifestanţi în stradă. Roşul se bate cu verde, negrul se bate cu alb, cum împaci perechile acestea de manifestanţi care se agită sub mîna ta? Cum le compui – compoziţie înseamnă a pune împreună –, cum dozezi aceşti participanţi? Vrei să vezi ce iese. Aici apare şi chiulul. Te retragi ca să vezi ce vor culorile de pe pînza ta. Ele te comandă la un moment dat, şi aşa e şi bine, devine pasionant. Şi atunci ai uitat de blestem, de muncă.

Şi intri într-o stare ciudată, care ţine, poate, de fericire.

Da, curiozitatea ţine de fericire, pictura tot din curiozitate se naşte.

Eşti participant şi uneori dirijezi chiar manifestaţia.

Paul Gherasim spunea frumos: „Uneori mintea duce mîna, alteori mîna duce mintea“. E bine să fie amîndouă.

Însemnare din Grecia

Vă rog să-mi vorbiţi despre literatură şi muzică, pentru că, în cazul dumneavoastră, ele aruncă o lumină aparte asupra operei picturale – şi o umbră, nu în sensul de a acoperi, ci în acela de a ascunde subtile configuraţii greu de exprimat în cuvinte.

Încă din facultate, prietenul meu Simion Crăciun mi-a pus în braţe cartea Monsieur Croche a lui Debussy, în care acesta spunea aşa: „Sînt oameni care iubesc o muzică sau alta. Unora le place Brahms, altora jazzul“. Sînt alţii, mai puţini, cărora le place muzica. Mie îmi place toată muzica, toată literatura, toată pictura. Toate sînt ca un mare parc de plimbare – La Grande Jatte a lui Seurat –, sînt domni cu barbişon, care se plimbă cu încîntătoare doamne, frumos îmbrăcate, belle époque.
Sînt multe drumuri. Tu o iei pe unul şi pe acolo vezi pene de coţofană pe jos, vezi brusturi, vezi flori de nu-mă-uita. A mai fost cineva pe drumul pe care am apucat eu. Van Gogh a fost sigur, Rembrandt a fost şi el. Cézanne, pe care îl iubesc enorm, e totuşi pe un alt drum, îl văd, trece pe lîngă mine – un domn impozant. În muzică mie îmi plac foarte mult romanticii, impresioniştii. Divinul Mozart trece pe lîngă mine, îl admir, dar e pe altă cale. Îmi place la nebunie şi mă bucur că e pe alt drum decît mine. Dacă mă uit pe calea mea, văd că Wagner a bătătorit bine locul, Schoenberg, în perioada lui expresionistă, şi Richard Srauss sînt acolo. Dar, pe deasupra, e parcul acesta mare, unde ne aflăm cu toţii, fie că mergem pe o cărăruie sau alta.

Paul Gherasim este prototipul colegului de breaslă

V-aş numi „ucenicul vrăjitor“, cunoscînd legătura specială dintre dumneavoastră şi Paul Gherasim, o relaţie şi de ascultare, dar şi de independenţă, şi de îmbogăţire. La ce a lucrat maestrul, de vreme ce, după cîte ştiu, felul dumneavoastră de a picta nu s-a schimbat?

Am avut norocul să fiu foarte apropiat de Paul Gherasim. Eu l-am iubit ca pe un tată şi el m-a iubit ca pe un fiu. Dragostea dintre tată şi fiu se manifestă în multe chipuri, de la ascultare la vrajbă, la opoziţie. Paul Gherasim i-a iubit întotdeauna pe tineri, a avut talentul de a forma. Sorin Dumitrescu îmi spunea cîndva, demult, că toţi artiştii, nu numai pictori, din România au fost influenţaţi de prietenia lui Paul Gherasim. Un om atît de complex ca el nu şi-a dorit niciodată să fie maestru. Dorea ca interlocutorul să fie el însuşi. Îi plăcea să fie şi contrazis. Îi plăcea să poarte un dialog, pentru că era conştient de importanţa celuilalt, a unui alter ego. În expoziţiile enorm de multe pe care le-a făcut pentru colegii lui şi de artă comparată, voia să pună în lumină persoana, dorea ca pînza – cum vorbeam înainte – să impună. Relaţia cu el era foarte vie.

Cîştigul a fost că aţi avut prilejul să vă cunoaşteţi mai bine, au fost dialoguri care v-au provocat?

După cum ştiţi, te descoperi pe tine foarte mult prin ceilalţi. Paul Gherasim strălucea prin acel geniu pe care l-a avut, de a comunica. El este prototipul colegului de breaslă, aşa cum ar trebui să fie Uniunea Artiştilor Plastici – să manifeste dragoste, înţelegere, îngăduinţă, comunicare –, dar care nu prea există. El era toate acestea. Bineînţeles că mi-a folosit extrem de mult.

Sensibilitatea nu ţi-o dă nimeni. O ai sau nu, şi o îmbogăţeşti cultivînd-o pe parcursul vieţii – prin sensibilitate înţelegînd căldura umană. Arta contemporană o consideră desuetă. Sînt de ajuns în pictură conceptul, tehnica?

Tinu Flondor spunea că pictura este gospodărirea neputinţelor, a slăbiciunilor. Ai o limită şi trebuie să te gospodăreşti în această limită. Aristotel spune „după putinţă“ – am uitat cum sună în greceşte. Sensibilitatea este grija faţă de limite. Conceptul, dacă nu e sensibil, nu face doi bani. Tehnica, dacă nu e trecută prin această zbatere a catharsisului, frămîntare, nelinişte, e moartă. Nimic altceva nu contează în raport cu sensibilitatea. Iei o pînză, pui pastă de culoare pe ea şi îi dai drumul unei pisici să alerge. Pisica nu e în elementul ei, devine neliniştită, urmele pe care le lasă vor fi întotdeauna surprinzătoare, artistice. Deci şi o pisică are sensibilitatea ei. Ia şaptezeci de pictori şi pune-i să picteze un copac. Fiecare îl va face în felul lui. Copacul e un concept, un obiectiv, dar se va vedea cine are emoţie. Ştiu de la Ioan Alexandru despre Pindar. Erau Olimpiadele şi veneau sportivii care trebuiau să se lupte între ei. Poetul, alături de preot, se închina zeului în templu, apoi îi privea şi spunea că va cîştiga acela care e mai pios, mai sensibil, cel pe care îl vedea că freamătă. Şi aşa se întîmpla, fie că era alergare sau luptă.

Vedeţi un pericol pe termen lung, mergînd pe drumul acesta ales în prezent de arta contemporană şi, prin mediatizare, de societate, ca ochiul să se deformeze? Ce oferi ochiului contează enorm, e ceea ce-i oferi minţii.

E clar că talentul nu se cîştigă, însă se poate pierde, prin rutină, de exemplu. Mergînd pe o cărare, prin parcul despre care vorbeam, poţi să cazi într-o prăpastie adîncă. Şi acolo sînt şerpi. Arta contemporană ar face foarte bine să se considere nu contemporană, ci atemporală. Atunci ar avea greutate. Ai un butoi mare şi un păhărel mic. Prefer butoiul mare.

Ce înseamnă pictura pentru dumneavoastră? Vi se pare de o importanţă capitală ca ea să rămînă un joc minunat şi subtil al minţii omeneşti, şi nu să devină un „concept“ denaturat pînă la a nu mai însemna nimic sau a însemna orice?

În orice caz, pictura este un limbaj, un grai specific, care ţine de vizual. Cea mai frumoasă definiţie pe care am întîlnit-o e cea a lui Marcel Duchamp, care spunea că pictura e o plăcere de a vedea, cunoscută oricui. Cînd ochiul se bucură, e pictură.

Să fie o bucurie care provoacă anumite deschideri în gîndire, o bucurie complexă şi rafinată, dacă e să vorbim despre pictura bună?

Cînd eram în anul întîi la facultate, la cursul de estetică, profesorul nostru, Achiţei, ne-a întrebat pe fiecare: „Ce este pictura?“ Simion Crăciun a spus: „Pictura este bucurie“. El a zîmbit şi, după ce toţi şi-au dat cu părerea, a spus: „Tehne, mimesis, catharsis“. Acestea sînt definiţiile clasice. Am înţeles mai tîrziu, cînd am citit Heidegger, Originea operei de artă. Tehne este capacitatea de a sta în faţa originii operei de artă şi a pune însăşi originea în lucrare. Altfel spus, ai tuburile de culoare, le storci din tub şi le pui să lucreze. Catharsis este sensibilitatea despre care vorbeam, faţă cu originea. Cel care are capacitatea de a sta faţă cu originea şi de a o pune pe ea să lucreze tremură. Iar mimesis nu înseamnă a copia un copac, înseamnă conform cu originea. Pictura, care se face ea însăşi, e conformă cu originea şi te pune pe tine în stare de emoţie. Pictura e o vietate liberă, care se autocreează. Paul Klee spune: „Opera de artă se autocreează“. Pictura trebuie să te facă ea pe tine pictor, nu să-i impui reguli, căci atunci cazi în manierism.

Se face, în prezent artă, pentru popor – pentru a ne raporta la titlul unei recente expoziţii propuse de Muzeul Naţional de Artă – pentru poporul care nu se mai află în uzine sau pe ogoare, ci în faţa computerelor, plictisit, obosit, dorind să i se dea puţină artă, cu titlul că i se livrează foarte mult?

Nu cred în arta pentru popor. Pictorul nu se adresează poporului, pictorul vorbeşte cu pictura. Dacă pui înainte, după Heideger, originea operei de artă, tu eşti în comunicare cu pictura, sigur cu nimeni altcineva. Asta nu înseamnă că pictorii nu au pictat la comandă, dacă vorbim despre asta, complicăm discuţia, însă, în mod esenţial, pictura se adresează picturii.

Cum ar trebui să trecem graniţele, căci se pare că numai astfel am cîştiga valoare? Întîi, ar fi necesar să ne promovăm în ţară?

Există, în Vechiul Testament, în Regi, o întîmplare cu Regele David, care făcuse nu ştiu ce boacănă şi vine un profet şi îi spune: „Ai să fii pedepsit. Vrei să te pedepsească Dumnezeu sau vrei să cazi în mîna oamenilor?“. El răspunde: „Să mă pedepsească Dumnezeu, numai în mîna oamenilor să nu cad“. A deschide o expoziţie personală, pentru mine, este îngrozitor. Cad în mîna, în judecata oamenilor. Ai pictura în atelier, o vezi în lumina ta, eşti în faţa lui Dumnezeu sau în faţa picturii. Cînd cazi în gura oamenilor, e foarte complicat. Aşa e cu promovarea.

Chiar dacă nu-ţi convine, oamenii vor fi zgîndăriţi, vor fi şi lucruri rele, dar şi lucruri bune. Dar ai aruncat o sămînţă şi un lucru bun are întotdeauna urmări, chiar dacă nu într-un timp foarte apropiat.

Aşa este. Să ne imaginăm că Picasso, care a fost un model pentru enorm de mulţi artişti, n-ar fi expus. Istoria artelor ar fi arătat altfel, e sigur.

Un artist mare, orice ar face, sună într-un anumit fel, are stil, are personalitatea lui puternică, o personalitate ce intrigă.

Aici sînt două puncte. Îl citez, mai întîi, pe Paul Gherasim: „Sînt adînc încredinţat în sufletul meu că cei mai preţioşi artişti sînt anonimi“. Într-adevăr, cine mai ştie cine a sculptat statuetele de pe catedralele gotice? Acesta e un punct, anonimatul ţine de esenţa picturii. Cum am spus, pictorul e în faţă cu originea picturii. Punctul doi: trebuie să trăieşti şi, ca să trăieşti, trebuie să vinzi pictură. Ca să vinzi pictură, trebuie să arăţi pictură, adică s-o scoţi din faţa originii sau din atelier. În România, se vinde mai prost, idealul e să ajungi să vinzi în străinătate. Asta nu mai ţine de tine, ci de un management, pe care îl fac galeriile. Dacă ai norocul să fii şi bun şi să intri şi pe o filieră, atunci începi să trăieşti bine din ceea ce produci. Gloria, spunea cineva, e talent şi o brumă de noroc.

Interviu realizat de Florentina VOICHI

Adaugă comentariu

object(WP_Term)#13241 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }