Epistolar pe jumătate

Unul dintre cei mai importanţi scriitori ai generaţiei ‘90, şi anume Răzvan Petrescu, a intrat de o bună bucată de vreme într-un impas creativ. E prea mult şi prea vizibil petrescian, stilul său imediat recognoscibil perforînd subiectele noi şi procesarea lor literară. E o dramă, aceasta, a oricărui prozator de vîrf (şi cîţi avem?), obligat să se reinventeze, cu riscurile de rigoare (Cărtărescu, în Orbitor, 3), ori să fie identic cu sine carte după carte, indiferent de subiectul şi trama ei, de caracteristicile personajelor, de contextul în care ele sînt plasate sau chiar de aria (prozastică, publicistică, eseistică) în care autorul le face să evolueze. Posibil ca acesta să fie motivul pentru care Răzvan Petrescu preferă proza scurtă, mai greu de scris decît romanul, dar mai adecvată unor teme cu variaţiuni. Şi probabil că scriitorul tînjea după pre-literaritatea scrisului său, de vreme ce a consimţit la publicarea acestor emoţionante Scrisori către Mihai. Puse pe hîrtie, majoritatea, în anii ‘80 şi trimise unuia dintre cei mai buni prieteni, fugit dincolo de Cortina de Fier, în Franţa, epistolele tînărului Răzvan Petrescu diferă semnificativ de proza lui tocmai prin impregnarea cu un sentimentalism pe care autorul, aici, îl exprimă fără vreo reţinere. Realismul […]